Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

« Experienţă de viaţă… nu mulţumesc »

Submitted by on 11 iunie 2015 – 16:29No Comment
« Experienţă de viaţă… nu mulţumesc »

La masa alăturată era o discuţie, între un tip şi o tipă, auzeam frânturi.
Şi mi-a revenit în minte un profil de om, poate fi un el sau o ea, care cică « dă din casă », dă experienţa lui de viaţă. Iar aşa-zisa lui experienţă de viaţă este, de fapt, un simplu reportaj a ce a trăit el. Nimic mai mult. În principiu îţi serveşte belelele şi ghinioanele cu mărinimie. Din prietenie, de drag, îţi spune el « cum e viaţa », care e mereu complexă şi cu multe aspecte. Şi pentru că îţi spune lucruri adevărate în sensul că întâmplate în realitate, nu ai cum să le negi.
Doar că asta nu e o experienţă de viaţă, e doar un reportaj. Tipul e o telenovelă ambulantă, şi transmite calm dar neostoit chestii, poveşti, sfaturi de genul « femeile vor asta », sau « femeile fac aşa », sau « genul ăsta de strategie nu a mers niciodată în România».
Întotdeauna acest tip de discurs mi s-a părut suspect, obositor, inutil mai ales, şi de aceea dăunător. Nu ştiam prea bine de ce, mai ales că nu aveam cum să neg că s-a întâmplat ce afirma el că a trăit, şi era deci « experienţa lui » de viaţă.
Ce e suspect e mai întâi că poate că nu e bine să le ştii pe toate. Da, e bine să asistăm la meciul lumii ca să tragem concluzii înainte de a intra pe gazon, dar suntem şi actori. Poate că viaţa nu e bine să o trăieşti neavizat, inconştient, dar prea multe sfaturi strică de la un moment dat încolo, şi atunci când te sui tu în barcă simţi altfel viaţa, cu grele şi cu uşoare.
Apoi, mai e suspect faptul că e experienţa lui de viaţă. Nu a mea. De ce mărog îmi spui ce ţi s-a întâmplat ţie? Spune-mi concluzii, nu îmi spune toată povestea vieţii tale. Pentru că uneori, chiar dacă ce spune acel om e adevărat, pentru mine povestea aia poate fi o frână, poate să mă arunce în depresie. Nu spui orice oricui. Şi de ce mărog povestea vieţii tale merită să circule ca lecţie de viaţă?
Suspect mai ales în acest tip de discurs e că nu zboară mai sus de ce s-a întâmplat. Rămâne la firul ierbii, la linia celor care les la grătar şi se gândesc cum se face grătarul şi mormăie tot drumul dacă ai uitat slănina. Rămân deci într-un fel la « cum se face », cum se petrece viaţa. Tot acolo sunt genul de oameni care atunci când îţi povestesc ceva, nu pot reformula, trebuie să îţi spună toate detaliile, de genul « ştii, ieri dimineaţă ne-am gândit să mergem la munte, ceea ce de obicei nu se întâmplă pentru că noi de obicei stabilm de vineri seara ce facem dar am văzut la Discovery o emisiune ştii emisiunea aia cu… ».
Nu avem nevoie să aflăm ce li s-a întâmplat altora, iar acest tip de a împroşca cu păreri resemnate despre viaţă se regăseşte şi în mare număr de filme tip de autor, pline de tristeţi, aripi frânte, pentru că e mai uşor să faci o tragedie decât o comedie inteligentă şi de care lumea îşi aduce aminte.
Oricum, a împărtăşi tot ce ţi s-a întâmplat e ceva până la urmă obscen. Violent, agresiv. E intruziune. Îmi spui povestea ta ca răspuns la problema mea, sau ca direcţie de luat în calcul. Nu e corect, oamenii ar trebui să selecteze, să dea ce merită, şi să dea fiecăruia ce îl ajută pe acel om anume.
Ce vreau să spun e că experienţa de viaţă ar trebui să fie o parte, din viaţă, cea care merită sută la sută să fie dată în circulaţie. Nu e ce mi s-a întâmplat mie, neapărat, e mai degraba ce m-a ridicat, ce „a mers” pentru mine şi pentru alţii. Reporterul nu e creativ, el face un documentar (1). Iar tipul care s-a resemnat, e tot un fel de reporter, e pe banca de rezervă, şi îţi poveşte meciul. Dar nu are inimă de antrenor, şi doar cei cu inimă de antrenor ar trebui ascultaţi la o bere. Dacă nu are inimă de antrenor, atunci nu îl asculta ca sfaturi, mai bine spuneţi bancuri sau bârfiţi.
Care e experienţa de viaţă a Ioanei D’Arc ? E viaţa ei adică 16 ani trăiţi cu găinile şi oile într-un sat pierdut de lume ? Nu, e anul în care s-a suit pe cal. Aia e experienţa ei de viaţă. Care e experienţa de viaţă a celor care au debarcat în Normandia? Meciul ratat din liceu şi iubita grasă din clasa a doua? Nu, e acea noapte, acea lună, acel an 1944. « Destul » pentru restul vieţii.
Destul, în sensul de… destul. Destul de sus faţă de normalul banal al zilei.
Experienţa de viaţă e acel punct culminant care poate ilumina o viaţă. Care ridică viaţa şi apoi o poate menţine acolo sus, tocmai deasupra reportajelor de popotă ale celor din permisie, care au abandonat războiul bun al vieţii. Experienţa de viaţă e momentul luminos, şi dacă nu îmi ajung momentele mele luminoase, da, merg să cer experienţă de viaţă de la unul care o are.
Şi cum îl găsesc? Păi, poate că nu nu vorbeşte tare, dar când îmi povesteşte îmi dau seama că a ajuns sus, a atins o viaţă cu dimensiuni mari, complete, şi nu îmi spune « cum e viaţa, în general », dar mă poate ajuta să văd şi eu unde îmi lipseşte ceva la viaţa mea, unde pot să mai urc o treaptă spre mine cel adevărat. Atât, nimic mai mult, nu se poate mai mult, şi nu e nevoie de mai mult.
Cei care povestesc cu gura mare cum e viaţa mărturiesc prin asta că viaţa i-a cam strivit, că s-au tras undeva alături de viaţa cea mare care trece ca o armată mobilizată, şi din pauza lor mare de viaţă au timp să analizeze, da, dar această analiză îi dă de gol. Ce văd ei e ca un operator de laborator care vede că analizele au ieşit din grafic dar nu ştie de ce. Şi îţi spune tot ce poate să însemne acea deviere de la cifre, dar déjà ai pierdut o oră, douăzeci de minute, sau trei zile, cu părerea lui – viaţa a mers déjà mai departe.
Sigur, nu vreau să acuz oameni care poate au bunăvoinţă. Dar e bine să identifici acest tip de discurs mucegăit, care nu poate fi contra-atacat pentru că e bazat pe lucruri care s-au întâmplat, dar poate fi pur şi simplu evitat. Pleci, schimbi subiectul. « Lucrurile despre care îmi spui s-au întâmplat, dar interpretarea ta e poate greşită, şi mai ales ea nu prea există. Poate că nu te-ai gândit niciodată la care ar putea fi cauza acestor evenimente ».
Asta e deranjant la acest tip de discurs, el ia de bun tot ce se întâmpă, orice întâmplare devine nu doar un exemplu posibil ci direct o cauză, un principiu cosmic. Aşa s-a întâmplat, deci aşa se va întâmpla în continuare.
Nu neapărat. Da, viaţa e o aventură cosmică în care suntem toţi prinşi, dar un mic reportaj despre o viaţă sau două, ce i s-a întâmplat vecinului meu de masă în ultimii zece ani, e doar ce este, un reportaj. Nu e în nici un caz cauza sau motorul teologic al existenţei mele sau a ospătarului. Iar viaţa mea nu doar că poate fi diferită, dar dacă mă supăr îmi fac un plan din a demonstra că poate fi fix invers. Dacă ar mai fi nevoie.
Bine, se greşeşte şi la case mai mari. E vorba despre faimosul « e scris ». It’s written. Şi trebuie să învăţăm să gândim de la zero, adică să începem să interpretăm, aşa cum face Jules din Pulp Fiction după ce trece printr-o experinţă de viaţă care îl trezeşte la realitate şi îi pune pentru prima dată după ani buni… întrebări.
« Now I’m thinking ». Experienţa şochează, dar nu dă cheia: întrebările bune nu vin din ce ţi s-a întâmplat în trecut, oricâte ai şti, ci dintr-o minte care tocmai s-a trezit.

(1). Nu vreau să cobor meseria de reporter, mă refer la creativitate. Tocmai că un documentar poate fi mai creativ decat un film, era o discuţie despre care citisem niste luni bune, in 2008, despre teoria filmului la Carl Platinga şi altii, despre Ce este de fapt un documentar şi ce este film. Oricum, ideea mea aici e mai mult de camera de luat vederi: omul a înregistrat la fel ca o cameră de la intrarea în magazin. Nu are pic de selectivitate sau de interpretare personală.

Comments are closed.