Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Extinderea domeniului religios

Submitted by on 17 iunie 2015 – 12:57No Comment
Extinderea domeniului religios

Nu mă refer la o religie anume, cum ar fi creştinism sau budism, pentru că oamenii aceia nu îşi pun problema că nu ar fi religioşi. Mă refer la restul, toţi ceilalţi: mi se pare că toţi suntem pe cale de a deveni religioşi, asta din cauza stresului cotidian care a devenit supra-uman, in-suportabil.  

Când te duci la analize la 40 de ani, şi deja de zece ani îţi imaginezi zilnic că ai cancer, şi iată că încă nu ai. Când un copil se naşte până la urmă normal, deşi 9 luni in loc sa te gândeşti la copil ai citit toate bolile care pot să apară şi fost cu mintea doar la acele analize nenorocite. Acel om de 40 de ani, acel copil, par un zeu. Un « peste normal ». Un binecuvântat. O minune. Nu se spune asta, dar aste e realitatea pe care o resimţim.

De ce e asta realitatea? Ei bine din cauza spaimei când citeşti ce teste trebue să faci pentru copilul tău sau pentru tine. Din cauza stresului, normalitatea (terminarea cu bine, sau nimic de semnalat) a devenit o minune.  

Stresul ne face religioşi, stresul e semnul că am devenit toţi religioşi.

Ce înseamnă religios? Sunt multe definiţii, dar mistici cum sunt Tereza de Avila sau Ioan Vianney spunea simplu « ridicarea sufletului spre Dumnezeu ». Bun. Lăsăm la o parte religia din care ei fac parte, şi păstrăm « ridicarea, transcendenţa », ceva « mai mult » decat normalul. Te urci puţin pe deal, la etaj, să vezi şi dincolo de curtea casei tale. E religios ceea ce mă ridică, nu ma lasă la normalul material şi materialist al momentului de faţă. Mişcarea de a urca peste.

Bun, asta e definiţia pentru secolul 18. Pentru minunata lume civilizată de după cele două războaie mondiale, situatia se schimbă. A merge la analize şi a afla că nu esti susepect de nimic, că eşti pur si simplu normal, e o dovada că « zeii sunt cu tine ».

Momentele de acces şi contact cu sistemul, cu experţii, cum spune Giddens, momentele de analize, sunt momente investite religios tocmai de stresul de până atunci. Stresul că poate că nu mai sunt normal ci am cine ştie ce boală, face ca momentul in care aflu că sunt în limite normale să fie un moment religios, adica de legatura cu re-nomalizarea mea. Şi ar trebui să fiu recunoscător.

După care vine bancul cu tipul care caută loc de parcare, şi se roagă lui Dumnezeu că îi dă bani dacă îl ajută, iar cand vede un loc zice « Gata Doamne, nu mai e nevoie, am găsit ». Şi mai e pasajul din Biblie cu discuţia despre botezul lui Ioan, era de la oameni sau de la Dumnezeu ? Trebuia găsit un răspuns clar, da sau nu, şi acţinonat în consecinţă.

Stresul e normal sau anormal ? dacă e peste limita normalităţii, înseamnă că eliberearea de stres e un moment cvasi-religios şi ar trebui acţionat în consecintă.

Dacă eşti stresat peste limita suportabilităţii pentru că poate eşti bolnav, şi afli că nu eşti, marog de ce nu cauţi cauza sau cine sau ce a facut că nu eşti? Poate fi chiar o credinţă în zeul stoic al Fortunei, dar credinţă să fie. Adică, să nu reiei stresul de la capăt, peste doi ani, dela început..

Doi specialişti cu premiul Nobel în economie, D. Kahnemann şi A. Twersky, vorbesc depsre regresia matematică a fricii. Adică, chiar dacă ai câştigat de 3 ori la loto, la o nouă tragere tu te temi la fel ca la înceut că nu o să câştigi. Chiar dacă analizele sunt bune acum un an, frica ta e la fel de mare acum, la o nouă analiză.  

Creştinii de care spuneam mai sus, intră în biserică şi îşi ridică gândul spre Dumnezeu. Noi azi intram in spital si ne ridicăm gândul spre Dumnezeu cu mesajul „Doamne ajuta să nu fiu bolnav. Dupa care… supriză. Momentul de suspans, când vine clipa confruntării, şi aflăm că nu, nu avem cancer, lunile de zile de rugăciune tăcută şi nespusă cad la pănâmt. Ok, super, am uitat de Dumnezeu. Apoi, iarăşi revine rugaciunea asta necinstită dar permanenta in lumea noastra supusă riscurilor în orice clipă.

Regresia matematică a fricii ar trebui să cheme o extindere matematică a domeniului religios in viata omului.

Pascal spunea ceva de genul că poate Dumnezeu nu există, dar mai bine e să faci ca şi cum ar exista, dacă el totuşi există. Bun, să nu fiu prost înţeles, ideea e că azi ajungem la altă versiune a acestui pariu: poate nu suntem toţi credincioşi, dar pentru propriul echilibru psihic ar fi preferabil să devenim religioşi, sau să acceptăm condiţia cvasi-religioasă a existenţei noastre în lume, în nişte condiţii care par materiale şi supuse analizelor fiziologice, dar tocmai din acest motiv au devenit sursă de trăire ultimă, spiritualizată, în cale de metamorfozare spre ceva mai mult decât fiziologia.

Nu ştiu dacă ar trebui să devenim creştini, budisti sau musulmani. Cred însă că ar trebui să recunoaştem ca trăirea noastră devine religioasă, sau a devenit deja. Încercăm să ne legăm (re-ligare), să ne ataşam de ceva mai mult decât propria noastră viaţă. Dintr-un motiv simplu, pentru că viaţa noastră e preţioasă, şi simţim că nu e normal ca un lucru atât de material ca un mic cancer să o intrerupă complet. Deci, simţim că e normal să existe ceva mai preţios ca viaţa noastră cea din analize, ceva care începe deja şi nu se vede în analize.

Pentru luni de zile, acel ceva preţios e propriul nostru stres, stresul nostru cel de toate zilele.

Poate că dacă ne-am putea ridica gândul spre ceva mai mult decât propriul stres, am fi mai multumiţi, şi poate că asta ne dorim de fapt atunci când ne trezim noaptea din somn. E doar o ipoteză, o pistă, poate un drum.

 

Comments are closed.