Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Spiritualitate

De ce facem cele mai mari prostii chiar înainte de a afla cine suntem şi ce vrem de la viaţă

Submitted by on 17 februarie 2016 – 17:50No Comment

gtttt

Un mare paradox: pe măsură ce te apropii de adevăr în ce te priveşte, eşti capabil de cele mai obscure şi odioase gesturi sau gânduri. Şi, pentru multă vreme, faptul că ai ajuns mai sus din punct de vedere spiritual, nu înseamnă decât că poţi să cazi mult mai jos în adâncul sufletului.
Am trecut prin evoluţii diverse, unele foarte clare la început, le puteam controla și monitoriza ușor. Dar în perioadele să zicem “de final” ale căutării, am simţit mai mult decât la început că prăpastia era parcă mult mai aproape de mine. Asta paradoxal, pentru că logic şi concret eu eram mult mai puternic decât la începutul drumului, cu ani în urmă. De ce această oscilaţie între slăbiciune şi putere, între degradare şi înălţare, între lumină şi întuneric?
Să precizez că nu cred în Yin şi Yang în ce priveşte sufletul, nici în faptul că trebuie să cunoşti răul pentru a face apoi binele. Şi nu cred într-o oscilaţie matematică de compensare, de genul dacă ai suferit mult sau te-ai abţinut sau ai luptat intens pentru ceva, trebuie apoi să bei sau să te droghezi sau să te destrăbălezi pe măsură.
Pentru momentele care ţin de zonele incontrolabile ale sufletului, acolo unde mergem singuri înaintea viitorului, cred mai degrabă în metafora lumânării care, în clipa în care o aprinzi, aduce lumină dar scoate la lumină colţurile obscure ale camerei, murdăria, groaza şi tot ce nu ştiai sau nu vroiai să ştii. Un contrast mai puternic decât însuşi bing-bang-ul universului fizic. De fapt cred în metafora misticului spaniol Ioan al Crucii, despre raza de lumină care intră prin fereastră, iar dacă e murdărie în casă se văd brusc toate impurităţile care pluteau în aer dar nu le vedeai pentru că era întuneric. Şi mai cred în citatul din Wall Street primul film, « atunci când te prăbuşeşti în abis îţi vezi caracterul”.
E o problemă de contraste. De perspectivă interioară de fapt, care e mereu în mişcare. Adică, nu sunt doar nişte contraste pe care le analizezi din fotoliu, ca la un film «despre un altul », e vorba de contraste despre tine, din drumul tău propriu prin viaţă. Ele se revelează tocmai mergând, prin încercări, prin eforturi, ies la lumină doar dinamic, în mişcare.
Şi sunt nişte contraste extreme care apar tocmai şi doar atunci când se aprinde lumina adevărată, sau când se întrevede lumina adevărată, sau când mergi spre ea prin întuneric şi o vezi la capătul tunelului.
Ecuaţia, sau scenariul acestei situaţii e de căutăt mai degrabă în teologie, atunci când se spune că Dumnezeu, atunci când se apropie de tine, te încearcă şi îţi arată brusc cele bune dar şi cele rele, iar scenariul e în faimoasa frază cu « felix culpa »: fericită greşeală care ne-a adus o asemenea salvare.
Adică, nu trebuie să fac răul, sau să îmi fie rău, dar e mai complicat: din răul iniţial, primordial, sau primul experimentat cronologic şi psihologic, se naşte binele pe care îl voi descoperi. Nu din răul făcut în viitor, ci din răul prezent, care e deja făcut. De azi merg spre mâine. Pentru ca mâine să fiu salvat, să fiu bine, trebuie să accept sau să văd că azi o duc rău, într-un fel. Iar din perspectiva degradării prezente – sau posibile – se poate imagina sau chiar descoperi o salvare, de orice fel. Altfel, vorbim doar despre Fitness spiritual, iar viaţa sufletului e ceva mai complicată decât un simplu Fitness.
Viaţa spirituală e mai degrabă un fel de strigăt adresat unui personaj ascuns sau universului, despre ce aş putea fi capabil să fac, sau despre ceea ce chiar fac, dacă nu găsesc o ieşire din situaţia mea de acum. Se ştie, unii bravează, provoacă, pentru a atrage atenţia în diverse etape ale vieţii, când sunt adolescenţi de obicei. Dar e ceva mai mult aici: un decalaj paradoxal între unele zone în care ai ajuns departe, înaintat, înţelept chiar, şi unele zone în care îţi permiţi orice sau eşti capabil de orice, dar nu pentru a atrage atenţia cuiva ca în adolescenţă, ci pentru că nu mai ştii exact care e realitatea ta. Eşti pe cale să treci spre o altă realitate, spre un alt univers al vieţii tale, şi eşti complet dezorientat, deşi eşti, faţă de începutul călătoriei, de zeci de ori mai bine orientat.
De fapt, e un cântec de lebădă, doar că, aşa cum e în filmele alea complicate cu identităţi ascunse, nu se ştie cine moare de fapt, lebăda bună sau lebăda cea rea. Şi uneori lebăda care se lasă omorâtă e cea care învinge, de fapt, pentru că în suflet lucrurile bune sunt cele pot renaşte ca Pasărea Phoenix. Mai precis în suflet ecuaţiile sunt diferite, inversate de cele mai multe ori faţă de lumea fizică: nu degeaba scrie că « bobul de grâu care cade în pământ poartă rod » vorbind despre suflet.
În Matrix 3, la fel, e un paradox final în care cel bun moare, dar acolo e mai uşor în sensul că ştim cine e bun şi cine e cel rău. În viaţa proprie nu ştim cine e bun şi cine e rău, atunci când ajungem la marginea sufletului, tocmai asta e problema. Şi poate că de aceea mai facem, încă, din inerţie, prostii mai mari decât noi: pentru că, la fel ca în desenele animate în care Tom fuge dupa Jerry, am trecut de marginea prăpastiei, adică am făcut un pas spre ceva nou, e etapă nouă, şi vrem să ne asigurăm. Să ne asigurăm în sensul de « care e situaţia » – chiar am intrat pe orbită nouă, şi nu mai avem pământul sub picioare, pământul cu care eram obişnuiţi? Asta dacă într-adevăr am făcut pasul final, în vid, adică în ceva complet nou.
Şi atunci mai fumăm, mai bem, ne mai distrugem un pic – dar cu un sens complet diferit. Până acum, orice fel de dependenţă era un miraj pentru a uita, – de viaţă grea, de inimă rea. Acum, acest ultim fum e ceva diferit – e pentru a ne asigura că, pe bune, chiar am scăpat de nevoia de a fuma, de a uita, de a avea o viaţă paralelă, fără unitate şi fără pace seara la culcare.
Până una alta, curajul de a merge în sus, spre lumină, spre curăţenie, spre tot felul de lucruri frumoase şi poate morale, nu se face din prima şi apoi linear și constant pentru restul vieţii. E mai degrabă o urcare de alpinism de tip « bavareză », un efort sprijină pe altul. Urc prin contraste, iar cu cât ajung mai sus cu atât ştiu mai bine că pot să cad şi mai ales cât de jos pot să cad. Nu cad pentru ca să mă umilesc, sau pentru ca să nu mă mândresc cu cât de sus am ajuns. Dar dacă cad, ei bine cad de unde am plecat.
Dar urc mult mai repede inapoi.
Dincolo de toate aceste idei şi imagini, e o experienţă fundamentală prin care trecem mulţi dintre noi şi care e ca bătălia finală din filme, prin care am trecut şi despre care mi-au vorbit unii şi alţii: în clipa în care te apropii de ce e important pentru tine, esenţialul, vezi şi răul sau ne-sinele tău, în toată întunecimea sau micimea sau grozăvia lui.
Cam ca în filmul The Notebook, în care tipa trebuie să aleagă între doi băieţi: pare să aleagă militarul, dar de fapt merge să îi spună «ştiu că ar trebui să fiu cu tine, dar locul meu e cu Noah ». Aşa ceva. Pentru un timp, a oscilat între cei doi, clipe groaznice pentru oricine trece prin ele, iar în fine a ales. Ei bine modul de a alege, momentul în care alegi sau chiar înainte să alegi, e un moment în care poţi face zeci de prostii, de căderi în vechi patimi, etc. Nu contează, paradoxal cu cât faci excese mai mari, e semnul că ancora ta spre noua destinaţie e mai puternică. E semnul că ejectarea ta din acest stadiu în care ai stat de prea multă vreme va fi mai spectaculoasă.
Ideea nu e că bei alcool sau fumezi ca să uiţi, ideea e că faptul că eşti pe cale să găseşti ceea ce te interesează pentru restul vieţii are un fel de corolar faptul că ai vrea poate să nu distrugi tot restul, dar să arăţi că da, ai putea face asta. Acum, în acest moment şi doar în acest moment chiar ai putea face asta.
De fapt, sentimentul e un fel de a arăta lumii că ceea ce tocmai ai întrezărit e esenţialul, face cât tot restul lucrurilor de până acum, că tot ce ştii până acum e zero faţă de ce se deschide în faţa ta ca drum, ca aspiraţie, ca posibilitate.
Poate fi un exemplu şi sentimentul pe care îl are cineva care tocmai a scăpat dintr-un accident de avion, de maşină, sau din război, şi deşi nu mai fuma de zece ani îşi aprinde o ţigară. Nu doar pentru că stresul a fost prea mare, ci pentru că nu mai contează o ţigară faţă de situaţia prin care tocmai a trecut. A trecut într-o nouă viaţă, într-o nouă dimensiune. Asta e versiunea cu accidentul, sau cu « ca la război ». Dar există şi un război al sufletului, o căutare a ceva sau cineva, de ani de zile, iar în momentele în care ea se apropie de final, adică tocmai găseşti ceea ce căutai (scopul războiului sufletesc e să afli ce caută inima ta), ei bine joci riscant sau poţi să joci riscant sau eşti tentat să faci asta. Prin asta parcă zgâlţăi mai bine bucata de aur pe care ai găsit-o, o cureţi, prin prostiile şi nebuniile pe care le faci, de mocirla unde ai găsit-o, te asiguri că « da, e pe bune, e chiar o pepită adevărată, nu e un miraj ca de obicei ».
Iar spre final se ajunge la alte paradoxuri. Poţi fi foarte slăbit pe o parte, şi foarte puternic pe altă parte. Ambele sunt adevărate, şi concomitent.
Biblia spune: cel care găseşte comoara vinde tot ce are şi cumpără comoara. Dar cu siguranţă nu e vorba doar de bunuri exterioare, omul respectiv “vinde” şi ce este, imagine, putere socială, aruncă în foc lucruri pe care până acum conta, pentru a putea merge mai departe, pentru a putea să se folosească liber de noua lui comoară.
Dar, sunt momente în care ştii că eşti pe cale să găseşti comoara, şi totodată nu ai găsit-o încă: şi atunci faci cele mai mari prostii, cele mai neaşteptate gesturi, nu contează, nu îţi pasă. Simți ca e un fel de a grăbi soluţionarea crizei tale, şi ştii că nu e acelaşi lucru cu a face asta la început de drum, sau a face asta complet inconştient și fără sens: e un fel de dedublare care nu apare decât în acele momente în care « ceva moare în tine, iar altceva se naşte ». Pentru acel moment, ceea ce faci poate părea complet ilogic, şocant, şi până la urmă disperant pentru cei care se uită la tine şi vor o urmă de logică în propria ta evoluţie.
Povestea e mai lungă. Oricum, e cam aşa: lumina şi întunericul se luptă pentru propria noastră viaţă şi pentru sufletul nostru, cum spune şi Nietzsche pe undeva.
Care ar fi secretul, metoda bună? Un fel de acceptare, şi să înţelegi ce ţi se întâmplă, şi mai ales faptul că nu e absurd ce ţi se întâmplă. E ca o ultimă detoxinare, metafizică, cosmică. Cea de mult așteptată, si niciodată pe deplin consumată.
Tot ce putem face până la urmă e să ne lăsăm transformaţi de lumina pe care am găsit-o cu greu, dar să acceptăm că nu putem distruge întunericul singuri sau oricum nu îl putem distruge în întregime. Ne-ar lua istoria lumii – ca timp – ca să distrugem întunericul posibil din fiecare dintre noi.
La un moment dat, trebuie să renunţăm să vrem să distrugem întunericul din noi. Trebuie să îl acceptăm, asta doar pentru ca să nu ne mai gândim la el: ci doar, cu ultimele puteri, să ne aţintim privirea şi mintea spre lumină. Ca un pușcăriaș care priveşte cerul. Acel moment de « lumină curată », care pare o secundă, este de fapt « tot restul luminii care va veni».
Monseniorul Ghika spunea, în cheie creştină: “uneori părerea de rău a unei păcătoase poate fi mai curată decât sfânta igoranţă a unei fecioare”. “Plus pure”, de tradus prin “mai pură” sau “mai curată”.
De fapt, cei care ni se par curaţi (mai curaţi decât noi) se prea poate să nu fi privit niciodată cu adevărat abisul de întuneric de sub ei. Nici nu e nevoie. Însă cei care îl privesc, voit sau nevoit, ei bine au nevoie de mai multa lumină deasupra lor, şi asta căutăm atunci când facem prostii: calea spre o lumină suficientă, adica “mai multă” decât întunericul. Se poate o lumină mai multă, mai puternică, mai curată? Nu e vorba de cantitate, ci de calitate. Şi asta căutăm, atunci când facem prostii la vârste mult prea înaintate.
Nu putem opri întunericul. Nu îl putem distruge. Dar putem găsi lumina care e “destulă”, o lumină care are puterea de a ne curăţa. Ce înseamna lumina curată? Ei bine una care ne men-ţine destul de sus deasupra prăpastiei. Măcar, să fim deasupra, şi nu cu picioarele în ea. Asta căutăm, momentul în care ne oprim undeva deasupra prăpastiei, ştim că am putea merge mai jos, dar avem o coardă puternică care ne ţine cu privirea în sus. Şi pentru asta uneori trebuie să sacrificăm chiar şi imaginea (de sine, sau socială) la care ţinem. O să o recuperăm mai târziu. Mai bine aşa, decât să o pierdem definitiv.

 

Publicat pe Lapunkt, aici.

Comments are closed.