Pare foarte trist faptul cǎ filmul Fight Club sfǎrşeşte într-un spectacol de distrugere anarhistǎ: ideile şi intuiţiile geniale sau oricum neaşteptate despre societatea contemporanǎ din prima parte a filmului lasǎ loc unei secte nihiliste penibile.
Şi totuşi, poate cǎ David Fincher a împărţit bine cartea şi povestea, poate că partea cu Mayhem Projet este (doar) un bonus util.
Am avea deci trei părţi.
În prima parte filmul e povestea lui Edward Norton, în luptă cu mintea lui, obosit, într-o lume în care reperele sunt insuficiente sau inutile.
A doua parte, din clipa în care o întâlneşte pe Marla, de fapt din clipa întâlnirii cu Tyler din sinea lui, e descoperirea unei zone de antrenament împotriva irealitǎţii unei vieţi supuse modelor de carierǎ şi obsesiei unui stil de viaţǎ deja plǎnuit de alţii. Iar filosofia corectă pe care o putem găsi în film e că bunul simţ descoperit de adevăratul personaj Tyler vine de la relaţia lui cu Marla. Relaţia e ceea ce îl trezeşte dintr-o viaţă ireală.
Dar Tyler trebuia sǎ se opreascǎ la izolarea relaţiei lui cu Marla, alături de o filosofie de viaţă câştigată pe drum pe care să o ţină pentru el şi filmul s-ar fi oprit la discuţia din maşină. Discuţia din maşină ar trebui să încheie « terapia » personajului, la fel cum, dar asta e o paranteză, discuţia din maşină ar trebui să încheie filmul Training Day.
Or Tyler merge prea departe, prin proiectul grupurilor de distrugere Mayhem.
Dar prin această a treia parte, care merge « prea departe », filmul ne aratǎ de fapt cum (sau când) sǎ ne eliberǎm de idolatrizarea unei descoperiri, oricât de adevǎratǎ ar fi ea.
Mai precis, ne aratǎ cǎ se pot naşte secte chiar şi intre discipolii care își doresc eliberarea dintr-o sectǎ.
Fight Club, un film despre eliberarea din « secta carierismului abstract", îşi conţine de fapt propriul antidot, fiind prin partea a treia a filmului prezentarea a ceea ce nu trebuie sǎ facem dupǎ ce ne eliberǎm.
Lista efectelor adverse, dacă doriţi. Eu prefer să spun un antidot.