Floarea clipei

Impresia că în unele perioade ale vieţii, sau în anumite relaţii, ai pe(trecut) timpul degeaba, a trecut viaţa pe lângă tine sau puteai să faci lucruri mai… mai cum? De valoare, de efect, cum? Are rost să îţi faci bilanţul vieţii la fel ca un contabil?

Ei bine nu suntem rachete, care decolează direct în sus, suntem mai degrabă ca un avion care urcă pe etape, mai cotește, mai merge în linie dreaptă, și mai mult de fapt suntem ca un călător care urcă pe munte, pas după pas, uneori sunt linii drepte și doar uneori sunt pasaje de urcuș brusc, intens, vizibil.

De ce am pierdut timpul, din punctul cui de vedere am pierdut timpul?

Mai întâi, prin comparaţie cu alţii, iar asta chiar nu are rost să faci.

Apoi, prin comparaţie cu nevoia sau dorinţa de a merge mereu în sus, și aici e o filosofie care poate fi sau chiar trebuie reevaluată. Există perioade de larvare, de stagnare, urmate de perioade de metamorfoză. Nu suntem mereu în delir de personalitate, în exces și în maximum de potenţial. Există apoi perioade de așteptare: pe moment, mai mult nu poţi face. Dar va veni și o perioadă cu “mai mult, mai bine”.

Când va veni, cum va veni perioada de “mai bine”? Important e să elimini obsesia evoluţiei permanente și a totalului pe plus. De ce trebuie să fii mereu cu profit, pe plus, cu o evoluţie performantă? Dacă ești atent doar la ce e pe plus, la total, îţi iei zorul complet dincolo de planeta pământ, pe niște planete reci unde scrie CEO, Senior Nu știu cum, Dezvoltare personală Infintă, și alte chestii care sunt foarte bune luate la pachet cu viaţa “complicat de simplă”, dar nu sunt deloc bune luate ca scop unic. Care ar fi de fapt scopul, să ajungi undeva foarte departe (de tine) pe o orbită sau să descoperi pacea în suflet, foarte aproape de tine?

Dacă definești ca destinaţie pacea sufletului, s-ar putea să o găsești tocmai în momentul renunţării la a avea un control absolut asupra perioadelor de profit / non profit din viaţă. În momentul în care renunţi să te judeci, să te compari, nu doar cu alţii ci și cu tine cel care acum 7 ani ai avut o relaţie de toată jena sau ai stat toată ziua în pat la filme, iar acum lucrurile s-au schimbat. Ce e rău în acel trecut? Ce puteai face mai bine?

Singurul lucru cu adevărat bun, atunci și acum, e capacitatea de a recunoaște ce e bun pentru tine, ceea ce ai descoperit apoi. Şi de a te bucura de ce e bun pentru tine. Dacă nu ţi-ai pierdut asta, e ok. Ba chiar, poate că acele perioade în care nu ai facut nimic aparent au fost perioade de creștere tocmai în acest domeniu, mai fin și neproductiv, al simplei capacităţi de a recunoaște ce ţi se potrivește și a te bucura de asta.

Pentru că, dacă ţi s-ar oferi totul, și evoluţie și statut și prieteni, pe tavă, dar ajuns acolo nu ai avea acest simplu lucru care schimbă totul – capacitatea de a recunoaște și a te bucura de asta – nu ar fi cea mai tristă situaţie din lume? Sunt atâţia care au, tot ce vor sau multe, le tot cântăresc și le tot întorc pe toate părţile, dar nu reușesc să se bucure de ce au, să stea jos odată și să se bucure. Ai în faţă un partener minunat, sau un peisaj de munte extraordinar, sau o duminică însorită, dar tu ești mereu altundeva, plecat în gânduri, nemulţumit și preocupat, și nu poti să te oprești și să te bucuri.

Ce înseamnă să te bucuri? Nu știu foarte bine, e diferit de la om la om, dar e în orice caz o activitate, plină, rotundă, e ceva anume pe care îl faci deși aparent nu “faci” ceva. Şi deci, dacă nu ai făcut mai nimic în unele perioade, poate că pe nevăzute ţi-ai ascuţit mirosul sufletului și pipăitul inimiii.

Ţi-ai completat CV-ul la secţiunea “Competenţe de a se bucura de viaţă”. (O secţiune destul de periculoasă și de aceea absentă din majoritatea CV-urilor, deși pe ochi veseli și frumoși se iau interviurile).

Iar pacea de care vorbeam e tocmai momentul în care nu mai contabilizezi ce s-a întâmplat (productiv sau nu) ci treci la un stadiu superior: „cum s-a întâmplat”. Cum m-am simţit. Cum am primit o mână întinsă, cum am respirat aerul curat la o plimbare, cum am reușit să mă bucur de ce am. Din acest punct de vedere, se știe: o zi e cât un an.

Nu aduce anul ce aduce ziua.

Iar zece ani de viaţă să zicem de care nu sunt mulţumit nu fac cât o săptămână de viaţă fericită.

Care e bilanţul atunci pentru un an de viaţă fericită, cam câte mii de ani face așa ceva? Din acest punct de vedere, timpul nu mai există, și în nici un caz nu există un bilanţ contabil. Există poate un bilanţ al inimii, dar acolo lucrurile sunt foarte simple: există doar două categorii de oameni, bine aşezaţi sub stele: săracii lipiţi sau miliardarii.

N. Aici e momentul să sugerez acea carte excelentă, Momo (de Michael Ende), care vorbește despre niște oameni cenușii care caută să contabilizeze timpul oamenilor și până la urmă le fură bucuria de a trăi, ceea ce în carte se numește “floarea clipei”. E şi pe scribd, cu ceva răbdare.

Publicat pe Lapunkt, aici