26 aprilie 2024
Povestea florilor
Să nu ai « nimic » nu e chiar cel mai tragic lucru. Ţi se ia totul, şi pentru o clipă ești un actor în pielea goală pe o scenă fără decoruri. Dar ştii bine că peste cinci minute poate să pice de undeva un scaun, şi o să te aşezi aşa gol cum eşti pe el. Dar, ai unde sta. Şi poate mai pică nişte ţigări, o cafea, un card cu bani…
Nimicul adevărat nu e deci o calitate a spaţiului înconjurător sau al posesiei, şi la nivelul proprietăţilor sau al contextelor nu există un nimic care să sperie la modul absolut. Aşa cum sublinia Saint-Exupery:„Il n’y a pas d’horreur materielle”. Orice nimic la nivel spaţial sau material se poate schimba şi reface în “ceva”.
Nimicul adevărat nu e deci o lipsă de obiecte, ci ceva anume, un fenomen pozitiv al sufletului. Psihologic s-a traduce prin sentimentul de însingurare. Or acest nimic adevărat al însingurării seamnănă paradoxal cu « totul », acel tot care înseamnă cel mai preţios lucru din viaţa sau din inima ta.
De multe ori « nimic »-ul e de fapt doar consecinţa unei comori pe care o purtăm în suflet dar care din păcate nu poate fi convertită într-o monedă pe care să o poată primi şi ceilalţi. Adevăratul nimic, sau de fapt adevăratul sentiment al “nimicului comunicabil”, devine deci echivalent cu « aproape totul » sau cea mai mare bogăţie, este ceea ce avem şi nu putem împărţi cu ceilalţi. E sentimentul pe care îl ai când cineva te întreabă « Ce e? » Şi răspunzi simplu: « Nimic… » Poate fi un nimic « rău », sau unul « bun », plin de sens.
Nimicul seamănă deci foarte mult cu sentimentul fericirii, acel ceva care nu mai poate fi comunicat pentru că este prin definiţie şi în esenţă incomunicabil. Poate că sociologic aşa se defineşte fericirea, ceea ce nu mai poate fi comunicat celorlaţi.
Şi acum, să observăm că acest sentiment sau semn al fericirii îl avem azi tot mai des, fără să fim neapărat fericiţi după părerea celorlalţi. E detaliul mărunt care răstoarnă şi reface iar şi iar balanţa universului fiecăruia. Şi în acel punct mic suntem, de fapt, incluşi ca vieţi, pentru că tot mai des ajungem în el, pentru cǎ tot mai mulţi oameni care nu au cum sǎ ne înţeleagǎ într-un moment sau altul ne întreabǎ totuși « Ce e? », « Ce faci? »
“Nimic. Merg mai departe”. Şi de fiecare datǎ când ajungem la capătul unui drum, ajungem de fapt să dăm scoarţele la o parte, ajungem aparent la… nimic. De fapt ajungem la acel mic punct de greutate al universului personal, în clipa în care suntem nici mai mult nici mai puţin decât noi înşine: e clipa cea mai grea din punct de vedere al securităţii afective, pentru că nu ne mai bazăm pe nimic special, nici din trecut, nici din viitor, dar poate fi de fapt clipa cea mai adevărată, cea mai plină.
E clipa în care, din nou, a mia oară, « Nimic »-ul capătă mii de semnificaţii ascunse tuturor şi totuşi strigătoare la cer în mijlocul amintirilor vieţii care se înclină tăcute în jurul nostru.
Ca la marginea mării.