Deşi viaţa urbană e o acţiune permanentă, totuşi adaptarea la viteza cotidiană nu produce o personalitate activă, din contră: se cere mai degrabă o personalitate interiorizată, capabilă să execute reflexiv, dar eficient şi performant, zeci de sarcini neprevǎzute. Aşa cǎ oraşul nu distruge spiritul, de fapt îl cultivă la maximum, iar în mijlocul sutelor de reclame care se mişcǎ hipnotic viaţa devine o provocare spiritualǎ ce necesitǎ mai multe abilităţi spirituale decât au nişte călugări într-o mânăstire. Orice clipǎ de meditaţie devine esenţialǎ: nu pentru a fugi de lume şi a strânge „rezerve de spirit”, ci tocmai pentru a deveni slabi de spirit: adicǎ mai flexibili.