Haosul e bun pentru că rearanjează lucrurile în suflet

Haosul este inevitabil pentru cineva care vrea să facă ordine în viaţa lui. Este calea spre ordine, şi este de fapt o ordine care îl obligă pe om să accepte că, în acest moment, nu prea e ordine în viaţa lui. În gânduri, sentimente, în legătura dintre gânduri, planuri şi inimă, imagine de sine. E neplăcut, dar este ca o operaţie chirurgicală a sufletului, care trebuie făcută pentru ca apoi totul să meargă bine.

Există mai multe feluri de haos resimţit. E un haos mai agitat, în care lucrurile nu merg şitotul pare dureros, şi un haos pasiv, la fel de greu de suportat, acele momente în care nimic nu se întâmplă şi eşti prins intr-un cerc vicios care nu se mai sfârşeşte şi în care nu ai de ce să te agăţi pentru a merge mai departe. Oricum ar fi, haosul e un mod de a lua la bani mărunţi, a spăla toate lucrurile din viaţa ta, a le scutura, pentru a le pune la lumina de afară şi a vedea de ce ai nevoie de fapt, şi de ce nu. Cine eşti, de fapt, şi cine nu eşti sau e doar o imagine care de fapt e o pierdere de vreme, de energie, de viaţă.

Bunicul meu clujean mergea cu elevii lui la munte, şi mereu îi lăsa să care dupa ei toată casa. Se oboseau degeaba, dar la întoarcere le aducea o patură şi le spunea „- Acum pune de o parte lucrurile de care ai avut nevoie, şi ce nu ţi-a folosit. Data viitoare acela e rucsacul tău”. Iată, o lecţie care nu poate fi spusă dinainte, teoretic, raţional, lucrurile astea se reţin foarte clar după ce ai trecut prin efort nemăsurat, chin, nepotrivire, eşec. A doua oară, ești mult mai uşor, mai avizat, mai rapid, mai eficient.

Ei bine, fiecare are în inima sa un cuvânt sau două, scrise ca un secret al rezonării lui cu lumea. Fiecare are un nume, o persoană, o direcţie, care vor fi pentru el pacea şi bucuria durabilă. Ele sunt acolo în inimă, dar coborâm la inimă după ce ani de zile experimentăm, credem că suntem altcineva, jucăm nişte măşti, roluri, strategii. Tot acest haos, care uneori e dureros, zile, luni sau uneori ani, e călătoria inevitabilă cărând in spate iluzii şi mai ales necunoaşterea. Neştiinţa, ignorarea cuvântului bun, firesc, a secretului personal, a drumului bun. Ajungem jos doar după ce, bilanţ dupa bilanţ, punem pe pătura de seară sau de WE tot felul de lucruri care ni se păreau reprezentative dar nu erau. La final, ajungem, ca un speolog, la camera inimii. La lucrurile esenţiale pentru noi. Pentru mine. Camera unde nu se poate merge mai departe, de la stil de viaţă la persoane iubite, de la planuri la vise şi aşteptări.

Haosul există, e imposibil să nu existe. Singura lege mare a haosului este că trebuie gustat până la capăt. Dacă încerci să îl scurtezi, va dura mai mult. Scopul haosului este să rezulte extrem de clar ce pui de o parte pe patură, ce arunci din ruscac, ce nu vei lua in rucsacul vieţii tale. Dacă nu te implici şi nu suferi cărând o iluzie, nu vei putea scăpa de ea apoi definitiv. Cei care suferă pentru că sunt naivi sau necritici, de fapt la un moment dat se purifică interior şi devin mai eficienţi şi mai siguri pe ei decât cei care sunt critici şi  ironici, dar nu gustă niciodată haosul până la capăt.

Trebuie deci să ne lăsăm să cădem în jos, în apă grea, atunci când e greu, pentru că doar la capătul senzaţiei de greu ne vom lua avântul spre sus, spre cer. Doar la capătul călătoriei în care am încercat toate potecile, vom porni sută la sută siguri pe marcajul cel bun. Doar la capatul impresiei de nesfârşită şi interminabilă lipsă de sens se vor aduna lucrurile bune pe pătura vieţii, ca în poveştile românilor, şi vom şti ce luăm cu noi la drum şi pe cine – peria, acul, oglinda, fata cea mică şi deşteaptă – şi, mai ales, ne vom cunoaşte în fine aşa cum suntem.

În principiu, dacă eşti sincer, haosul care doare nu e o veste proastă, e calea sigură, singura, păstrând cu dinţii atât sinceritatea cât şi linia suferinţei, pentru ca la final lucrurile să se aseze, fiecare la locul lor. Greu, dar aşa se aşează lucrurile. După ce au fost aruncate complet în aer, şi au rămas mult timp suspendate peste o viaţă dezolată şi imposibil de gestionat, şi au căzut în final tocmai în forma şi pe forma inimii, - nu sub forma unei iluzii construite cu mintea sau cu visarea.