"Heat": prietenia care a durat cinci secunde

În peliculele sale (cele mai des filmate în Los Angeles, oraşul său predilect) regizorul Michael Mann ne prezintă nişte indivizi extrem de singuri: condiţia vieţii lor e însingurarea tocmai pentru că au prea multe legături şi mai ales obligaţii, aşa încât nu mai pot să aibă o legătură anume. Pe de altă parte majoritatea filmelelor lui (Heat, Insider, Collateral) conţin fiecare povestea a câte doi oameni cu versiuni despre viaţă aproape simetric opuse (sau oricum extrem de diferite) şi care se înfruntă pe tot parcursul filmului.

Filmul Heat îi pune faţă în faţă pe locotenetul Vincent Hanna (Al Pacino) din Los Angeles cu un fost deţinut pus în libertate, Neil Mc Cauley (Robert De Niro). Exact la jumătatea filmului cei doi se întâlnesc la o cafea: întregul film e construit de fapt în jurul acestei discuţii la o cafea, care ţine şase minute.

Cele şase minute de discuţie sunt o scurtă versiune a vieţii fiecăruia. Pe măsură ce vorbesc devine evident că vieţile lor se aseamănă dincolo de toate diferenţele – I do what I do best: I take scores. You do what you do best: Try to stop guys like me. (Eu fac ce ştiu mai bine: dau lovituri. Tu faci ce ştii mai bine: încerci că opreşti tipi ca mine.) Ambii sunt la fel de conştienţi că situaţia nu se va schimba: I don't know how to do anything else./ Neither do I./ I don't want to either./ Neither do I. (Nu ştiu ce altceva să fac./ Nici eu./ Nici nu vreau să fac altceva./ Nici eu.) Stilul lor de viaţă are consecinţe dezastruoase asupra relaţiilor intime. Pentru Hanna, la a treia căsătorie, relaţia conjugală e un dezastru (my life is a destaster zone). Mc Cauley trăieşte după o regulă simplă – A guy told me one time: ''Don't get attached to anything you can't walk out on in 30 seconds if you feel the heat around the corner.” If you're on me and you got to move when I move... how do you expect to keep a marriage? (Un tip mi-a spus odată: “Nu te lega de nimic ce nu poţi părăsi în 30 de secunde când simţi pericolul aproape.” Dacă mă urmăreşti şi trebuie să te mişti odată cu mine... cum vrei să păstrez o căsătorie?) Pare a fi copia fidelă a nenumărate întâlniri din ziua de azi la o cafea: vedem la celălalt cu o precizie matematică modul în care dezastrul intimităţii s-a construit în timp şi ajungem să ne înţelegem perfect tocmai în privinţa felului în care nu mai putem evita ratarea unei vieţi de armonie relaţională.

În final, confruntarea, pe pista de aterizare a aeroportului din Los Angeles. Mc Cauley dăduse nota finalului: We have been face to face... but I will not hesitate; şi totuşi tot el, înainte de a muri, îi întinde mâna lui Hanna, pentru un ultim contact de câteva secunde.

Singurul prieten posibil

În acele secunde Hanna înţelege că tocmai şi-a împuşcat singurul prieten, pentru că acest om ar fi fost adevăratul lui prieten. Îşi ia adio de la singurul om care îl impresionase cât de cât, omul a cărui poveste a vieţii avea o densitate mai mare, fie şi pentru cinci minute la o cafea, decât o căsătorie întreagă dintre cele trei căsătorii ratate pe care le avusese.

Tragedia lui nu e însă faptul că l-a împuşcat pe Mc Cauley, pentru că moartea făcea parte din program într-un fel sau altul. Tragedia e că l-a împuşcat tocmai făcându-şi bine datoria. A aruncat în joc toată viteza şi toată performanţa de care era capabil, pentru a obţine la sfârşit… nu uciderea lui Mc Cauley, ci o descoperire neaşteptată, mult mai importantă, dar pe care o află prea târziu: omul pe care tocmai l-a împuşcat putea fi prietenul lui.

Tragedia e că nu ar fi putut să afle că a pierdut tot dacă nu câştiga tot ce şi-a propus.

Nu e vina nimănui

Hanna şi Mc Cauley nu s-ar fi apreciat dacă nu s-ar fi urmărit cu arma în mână: dar nu s-au mai putut opri la timp. Cei rapizi se ucid deci pentru că nu mai au şansa să se oprească măcar o fracţiune de secundă pentru a face bilanţul între iubire şi război.

Astfel, pe măsură ce trebuie să ne câştigăm pâinea devenim rapizi şi intrăm în competiţie unii cu alţii: cei mai rapizi devin cei mai mari duşmani şi totodată singurii la care putem şi merită cât de cât să ţinem. Desprinsă parcă dintr-o tragedie de acum câteva secole, aceasta devine piesa zilnică pe care toţi o joacă: cei de care ne-am putea îndrăgosti sunt lângă noi, în acest moment, şi trebuie să ne decidem uneori într-o fracţiune de secundă dacă îi ucidem sau le întindem mâna. Dacă rămâi inflexibil creşti în ochii celui de lângă tine, o dată în plus. Dar cel mai mic gest romantic te poate pierde: doar câteva secunde de afecţiune nesăbuită atrag un glonte mai degrabă decât o poveste de dragoste.

Limita între ce ne uneşte şi ce ne desparte devine deci tot mai fragilă: o secundă în plus sau în minus pentru ca sa urăşti sau să iubeşti un om pentru tot restul vieţii. Oscilaţia dintre iubire şi singurătate ar putea teoretic să nu se încheie niciodată: din păcate se termină cel mai des prin mişcări greşite sau prost înţelese.

 O luptă între doi oameni

Sigur, toate astea sunt filme şi situaţii limită şi nici măcar nu sunt relaţii între femei si bărbaţi – totuşi nu conţin nici zece la sută din violenţa dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc, dar nu pot să accepte asta[1]: lupta în viaţa cotidiană e mai sângeroasă decât în filmele lui Michael Mann. Deşi par filme cu samurai, totuşi în ele se întâmplă exact ce se întâmplă şi în relaţiile intime cotidiene: o luptă, dar nu între masculinitate şi feminitate, ci între profesionişti, între oameni ocupaţi – o luptă între două agende.

Dacă am folosi un film despre un bărbat şi o femeie ne-am focaliza asupra elementelor care au avut impact în scenariu la nivel de gender. Scenariul din Heat însă e un scenariu despre impactul cotidian al profesiei asupra vieţii private: nu o să mă schimb; nici eu. Aşa încât orice cuvânt din discuţia celor doi poate fi reluat în întregime de orice bărbat sau femeie din ziua de azi[2] şi e tocmai profilul a milioane de relaţii.

Pe măsură ce devenim singuri nu mai suntem bărbaţi sau femei, suntem pur şi simplu oameni care caută un contact benefic, aducător de pace şi de bucurie. Iar majoritatea blocajelor erotice şi sexuale au undeva la rădăcină un astfel de blocaj non-erotic cauzat de nivelul saturat de identitate socială şi de poveste a vieţii: celălalt nu mai încape în viaţa mea.

Naşterea întâlnirii dincolo de obsesie se face deci ca o dublă depăşire de sine: o trecere dincolo de identitatea profesională şi dincolo de povestea vieţii. Iniţierea unui bărbat şi a unei femei într-o relaţie nu mai ţine în primul rând de pasiune sau de erotism, ci de această trecere spre un contact pur: doar dacă împuşti funcţionarul obsedat în celălalt şi îi arunci în aer o poveste a vieţii mult prea compactă mai poţi găsi în el un partener; altfel fiecare moare singur, bine apărat în povestea lui.

Secunda de ezitare poate dura efectiv o secundă sau poate dura luni şi ani de zile. E o secundă care nu se poate împlini de la sine. Odată ce a început, nu se ştie când se va dezvălui încheindu-se, dar se încheie în clipa în care devine evident că a fost vorba de o întâlnire sau doar de un schimb amabil de cuvinte sau de corpuri.

O luptă neomenească

Dacă ne cresc şansele de a ne împuşca pe măsură ce acumulăm şansele de a ne iubi, înseamnă că singurul care ar putea regiza o întâlnire între cei rapizi fără să îi ucidă e Dumnezeu. Dumnezeu ar fi singurul care ar putea nimeri simultan inimile fără ca scena să se lase cu sânge, într-un fel sau altul, nu pentru că ar fi mai abil (nu are nevoie de atât de mult), ci pur şi simplu pentru că ne cunoaşte secunda de ezitare. Şi în sens bun, şi în sens rău.

Oricine ar fi Dumnezeu (fie că el înseamnă soartă, noroc, providenţă sau fizică cuantică), probabil că el s-a ascuns astăzi undeva în acea secundă în care ieşim din obsesia competiţiei. O secundă benefică care e de fapt o zonă a inimii de care nu ştiam, cea mai adâncă, pe care nu o mai putem pierde niciodată pentru că devine imediat substratul invizibil al tuturor celorlalte gesturi.

Deşi e în noi, e o secundă care se declanşează fără să ştim când, nici măcar nu ştim cum arată înainte să intrăm în ea. Prin urmare ce se mai întâmplă în continuare, adică al cincilea minut, nu ne mai priveşte: îi priveşte doar pe cei care au scăpat cu viaţă din confruntare. E minutul în care Mc Cauley şi Hanna ar fi putut să intre în aeroport şi să bea o cafea, rămaşi amândoi în viaţă.

E un minut care ar trebui deci scos din orice psihologie cotidiană a întâlnirii. E minutul romantic al celor din «Los Angeles»: cei care erau gata-gata să se împuşte şi au rămas totuşi în viaţă, împreună, iar de acum trec prin viaţă ca nişte îngeri binecuvântaţi.

E un minut păstrat totuşi, din respect pentru cei cărora lucrurile astea «li s-au întâmplat».

Contact

 Odată ce crezi în acest tip de secundă de contact, începi să o vezi pretutindeni: până şi în Heat. Acolo contactul începe în privirea lui Mc Cauley care e deja un reproş prietenesc: Ţi-am spus că nu mă mai întorc înapoi. Zidul dintre ei s-a dărâmat brusc şi se privesc miraţi: era cazul să redevină copii cu o secundă înainte. Devin totuşi copii pentru acele câteva secunde finale în care se ridică amândoi peste ceea ce i-a definit o viaţă întreagă: meseria dusă până la obsesie (heat).

De fapt mâna întinsă de Mc Cauley e mai violentă decât un glonte, pentru că schimbă complet sensul situaţiei, mult mai mult decât îl schimbase deja un glonte: naşte prietenia acolo unde nu mai rămăsese decât sânge şi singurătate amestecate pentru câteva secunde de viaţă.

Dacă Mc Cauley acorda un credit de treizeci de secunde unei legături sentimentale, acum Hanna îi strânge mâna pentru treizeci şi cinci de secunde, aşa încât legătura care probabil a contat cel mai mult pentru el a durat cu cinci secunde mai mult decât îşi fixase el.

Ultimele cinci secunde de viaţă pot fi deci începutul, Întâlnirea principală a vieţii şi cea mai lungă relaţie. Asta pare să ne sugereze Michael Mann, care încheie aceste secunde finale şi întreg filmul cu melodia lui Moby “God moving over the face of the water”.