Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Vocaţie si misiune personala

Hiper-intenţia. Cum să îţi distrugi singur relaţia și întreaga viaţă, de bunăvoie și nesilit de nimeni

Submitted by on 1 martie 2015 – 12:003 Comments
Hiper-intenţia. Cum să îţi distrugi singur relaţia și întreaga viaţă, de bunăvoie și nesilit de nimeni

Există un mecanism ciudat, eu îl numesc chiar pervers, care îţi poate afecta, din senin și fără să ai impresia că urmează să ţi se întâmple ceva, aproape toate domeniile vieţii: dragoste, încredere în sine, comportament, sex, relaţii interpersonale etc. Nu toate deodată, dar acolo unde intervine acest mecanism… ei bine, în două-trei luni, te trezeşti cu o mare problemă care poate să rămână insolubilă timp de ani de zile. Şi el poate să apară oriunde.

Un exemplu: într-o seară, dintr-un motiv oarecare, nu poţi să adormi – te mai uiţi puţin la un film şi îţi faci un ceai relaxant. A doua zi, îţi amintești că ieri ai adormit mai greu, şi, preventiv, iei un ceai sedativ. (Acest “preventiv” care ne omoară, de fapt). A treia zi, iarăşi, te pregăteşti mental să dormi, te supraveghezi cu mintea: “oare, azi, o să pot să adorm? Sper că nu o să se repete situaţia de alaltăieri”. Şi pe măsură ce “te gândeşti” că urmează să adormi, că a venit momentul, evident că nu o să mai adormi, pentru că somnul e un proces spontan, natural, iar dacă te auto-supraveghezi îl blochezi. Începi să iei pastile, şi, într-o lună, ai devenit insomniac cu acte în regulă. Deși nu aveai nici o problemă.

Acest mecanism funcţionează la fel de bine pentru zeci de alte zone din viaţă: pentru impresia de timiditate, trac, fobie socială, sau multe altele: într-o bună zi ai impresia că, de fapt, eşti timid în public sau că transpiri prea tare, că îţi pute gura, că îţi put picioarele sau urechile, că eşti prea mic, prea mare, prea gras sau prea slab, deja cocoşat, prea urât sau prea frumos, şi aşa mai departe. În toate cazurile, încercând să rezolvi un fapt care era normal sau, oricum, era cum era el lăsat de la mama natură, şi mai ales era trăit spontan, ne-analizat și ne-analizabil, mai mult îl complici. Era mai bine să nu faci nimic, să nici nu te gândeşti la asta!

Acest proces este explicat de două şcoli de psihologie, printre altele: logoterapia și terapia sistemică.

Mai întâi, logoterapia lui Viktor Frankl, psihiatrul evreu care a scăpat cu viaţă din lagărele de exterminare naziste şi a inventat, apoi, o întreagă teorie de psihanaliză a sensului vieţii. La el găsim conceptul de hiper-intenţie, momentul în care forţăm cu mintea un proces care nu are legătură cu mintea – cum sunt somnul, sexul, dialogul firesc cu celălalt, sau sentimentele de dragoste. Hiperintenţia vrea să rezolve, dar mai degrabă blochează ceea ce vrea să rezolve.
Iată de ce găsim, şi aici mi se pare foarte importantă aplicaţia conceptului, situaţii de cuplu în care cei doi se iubesc, totul merge perfect. Dar într-o bună zi, unul dintre cei doi îşi pune întrebarea fatală: oare între noi mai e “chestia aia”, “scânteia”, “intimitatea”, “fiorul”?
Mi se pare cea mai “perversă” întrebare, e întrebarea care chiar nu merită pusă, pentru că introduce mintea în interiorul sentimentelor de dragoste. Începi să te uiţi la filme sau la alte cupluri, şi să compari în mintea ta ce vezi acolo cu propria ta relaţie – “ceilalţi se sărută cu pasiune, eu nu mai simt pasiune de luni de zile…”. De fapt, întrebarea asta te-a scos deja emoţional din relaţie. Şi în scurt timp te auto-convingi că prietenul (prietena) e o persoană pentru care ai, desigur, respect, prietenie, politeţe, bla bla bla, dar nu mai ai un strop de pasiune sinceră. A dispărut fiorul, îţi spui – de fapt l-ai stins singur cu apă rece, fără să te fi plătit nimeni să faci asta, și deși aveaţi o relaţie absolut normală și satisfăcătoare.

Acelaşi mecanism apare în ce privește sexul – ţin minte o frază dintr-o carte a psihiatrului francez Boris Cyrulnik: atunci când e vorba despre sex şi orgasm, a “nu vrea înseamnă a putea – ne pas vouloir c’est pouvoir”. În ce priveşte sexul şi orgasmul, intră în joc nişte mecanisme incontrolabile pe care nu poţi să le “vrei”, nu poţi să comanzi apariţia lor cu mintea. Iar dacă faci asta, ai toate şansele să nu mai iasă nimic interesant din toată scena ta de dragoste, să se risipească tot misterul şi să începi să te gândeşti că ai avea o problemă, tu sau partenerul – când, de fapt, trebuia doar să fii, acolo, dar fără să forţezi realitatea cu mintea. (Mai bună era imaginaţia decât mintea, dar asta e o altă discuţie).

Cum scapi din acest mecanism pervers care se auto-multiplică singur la infinit?

Soluţia o găsim în scrierile lui Paul Watzlawick şi în general la Şcoala de la Palo Alto (San Francisco). E vorba de teoria sistemică: avem un sistem (de exemplu corpul uman, care doarme prin procese fiziologice lăsate de la părinţii nostri cei din grotă). Dacă încercăm să rezolvăm o problemă care ni se pare că a apărut (insomnia), de fapt, începem să distrugem sistemul. Normal, dacă atunci când te pui în pat începi să te gândeşti la somn, somnul fuge departe de tine, pentru că somnul (ca și plăcerea sexuală, ca și dragostea) vine pe furiș, pe neașteptate, fără să semneze condica.

Pe moment, “problema ta este problema”, – e sloganul acestei teorii. Şi cu cât încerci să o rezolvi, cu atât mai mult o crești. Strategia (greșită, dar firească) e să faci mai mult, încă, același lucru. (“Faire plus de la meme chose”).

Soluţia, ne învaţă Paul Watzlawick, este una paradoxală. Decât să fac mereu ceva previzibil dar evident fără efect, mai bine fac ceva paradoxal. Pentru insomniaci, soluţia e să nu mai “încerci” să dormi, ci să încerci să rămâi treaz. Insomniacului i se aprinde lumina, i se pune muzică, şi este rugat să încerce să ramână treaz, ba chiar să iasă la plimbare – atunci omul adoarme, destul de repede, pentru că nu mai e obsedat de ideea de “a adormi”.
Faci, deci, cu totul altceva decât ai face încercând să rezolvi problema, sau cu totul altceva decât ai făcut până acum. Iar pentru asta, trebuie să ieși din dualitatea Problemă rezolvată / problemă nerezolvată. Trebuie să găsești al treilea element, un element care nu are de-a face cu dualitatea în care ai intrat.

Pentru timiditate şi trac în public, te focalizezi pe ceva foarte concret – să atingi toate cele 12 puncte din prezentare, să răspunzi corect la toate întrebările din sală, să vorbești în mod egal și obiectiv despre toate subiectele, să lași măcar o idee principală ascultătorilor pentru fiecare din temele respective etc.

De fapt, pentru teoria sistemică, pui un punct de referinţă, de recentrare, în afara sistemului. Schimbi cadrul – teoria sistemică are în centru conceptul de “reîncardare” – pentru ca să vezi lucrurile altfel, mai degrabă decât să le schimbi, sau, mai ales, mai degrabă decât să vrei să le schimbi. Reîncadrezi scena, situaţia, chiar și problema.

Un exemplu, cam simplist, dar foarte potrivit pentru subiect: ești într-un autobuz și ţi se intersectează privirile cu ale altcuiva cu câteva secunde mai mult decât timpul “clasic” potrivit pentru a privi un străin. Cum e înghesuială, nu poţi merge în altă parte, iar acum, dacă te uiţi spre acel om… ești stresat, dacă nu te uiţi… iar ești stresat. Ce faci? O tehnică simplă, ca să ieși din dialectica mă uit/ nu mă uit, e să îţi propui ca obiectiv urmărirea cu ochii a unei culori anume, de exemplu roșu, în câmpul vizual, haine, telefoane, reclame care se văd pe geam. Cam ăsta e genul de soluţie paradoxală: te focusezi pe ceva care, în situaţia respectivă, iese din schema de bază a problemei care mă obsedează, binară, Da/Nu.

În ce priveşte relaţiile, te focalizezi pe cu totul altceva decât pe ceea ce te blochează. Dacă eşti blocat pe faptul că prietena ta e blondă şi nu e brunetă, te focalizezi doar pe faptul că… de fapt, e singura ta prietenă și chiar singura femeie pe care ai întâlnit-o căreia îi place și muzica şi sportul (ca și ţie) sau pe faptul că e singura ta prietenă care ştie să aibă şi grijă de tine, dar să şi guste un film de acţiune american plin de pop-corn şi de bere, ca “băieţii”. Nu te mai gândești la ce nu are ea (sau el), ci la ce are, la ce o face specială, și la faptul că, dacă ai avea o brunetă, după ceva timp te-ai sătura de faptul că e brunetă și ai vrea o roșcată, doar dintre roșcate tot ceea ce ai ales în prietena ta de acum, ceea ce o face specială faţă de altele, e ceea ce ai alege, din nou. Restul ţine de imaginaţie și de creaţie pesonală, de viaţă, ceea ce e treaba ta să adaugi, fie că prietena ta e brunetă sau blondă. Așa ceva.

Schimbi cadrul. Poţi să scapi de insomnie, de timiditate, dar mai ales să te re-îndrăgosteşti de partenerul tău, în scurt timp, după luni sau ani de auto-sabotaj zilnic de care nu îţi dădeai seama.

Eu am citit pe Paul Watzlawick în franceză, și nu știu să fie tradus în română, dar, cu siguranţă, se pot găsi pe internet pasaje sau conferinţe în engleză.

(Articolul va fi continuat).

Publicat pe Lapunkt, 1 oct. 2013. http://www.lapunkt.ro/2013/10/01/hiper-intentia-cum-sa-iti-distrugi-singur-relatia-si-intreaga-viata-de-bunavoie-si-nesilit-de-nimeni/


 

3 comentarii »