Hoţul, gunoiul şi pistolul: trei poveşti despre procrastinare

Mai întâi, pentru cei care amână (mai nou asta se cheamă procrastinare), o imagine care a apărut discutând cu cineva: hoţii. Hoţii sunt exemplul perfect de anti-procrastinare. Umblă liniştiţi, fluierând, iar în clipa în care prind un pont, văd o uşă deschisă sau un portofel ieşit în afară, atacă, pe loc, scurt şi brutal, apoi dispar. Hoţii nu procrastinează. La fel, cei care amânăm lucruri, ar trebui să ne furăm viaţa înapoi. Să dăm lovitură după lovitură, apoi să dispărem din nou în canapeaua cea confortabilă unde nimic nu se întâmplă.  

Apoi, dacă pe o zonă a vieţii tale ai totul organizat şi limpede, oricât de mică ar fi acea zonă, descoperi că restul, ceea ce amâni şi se adună la grămadă de luni sau ani de zile, ei bine devine încet-încet un gunoi care pute. Şi odată ce prinzi gustul de aer curat şi proaspăt, poţi să tratezi problema amânării ca pe “marea curăţenie” din viaţa ta, şi mai puţin ca pe o problemă de timing sau management, concepte care pe unii îi sperie. Colţ după colţ, raft după raft, totul poate să redevină în scurt timp normal și curat.  

În fine, dacă amâni de mult trei chestii să zicem, şi te apuci de ele, o să vezi că, după o jumătate de oră sau o oră, mai mult decât ce ai realizat contează faptul că te-ai pus în mişcare, în starea de a acţiona. Dacă ţi-e lene să duci nişte acte la poştă, contează să pleci în direcţia aia: pe stradă mergând, o să îţi vină ideea “păi dacă tot mă duc pe aici, hai să duc şi actele alea nemernice”. E, deci, ca un pistol care dă semnalul că a început cursa. Poţi să tragi lovitura de pistol cu orice detaliu idiot găseşti: îţi pui o cămaşa frumoasă, nişte cercei, închizi sau deschizi calculatorul, îţi faci un ceai verde sau descarci o muzică nouă care destinde atmosfera în casă. Orice, orice care pentru tine înseamnă:

Start!