Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Ia să vedem dacă e criză

Submitted by on 10 mai 2017 – 23:12No Comment

În mod nhyyyyyormal, ar fi fost bine dacă noaptea, când s-a trezit fetiţa din somn, nu mi-aş fi umplut stomacul de nervi pentru că nu a adormit imediat la loc, cum vroiam, ca să pot dormi în continuare.

Ar fi fost bine dacă, trecând prin parc spre casă, aş fi spus o vorbă bună în plus vecinului de la doi, căruia i-a murit soţia de ceva timp. Am făcut asta, şi mi-a oferit mai mult decât “Bună Ionică” cel de obicei. O vorbă în plus, la o vorbă în plus.

Ar fi fost bine dacă nu l-aş fi privit cu ură pe paznicul din metrou care se uita la mine, că de multe ori mă sprijin de geam şi privesc tunelul, îmi place să fac asta din liceu. Am făcut asta, şi m-a privit cu prietenie pentru că nu a fost nevoit să vină spre mine, şi nici eu nu am fost nevoit să mă stresez despre cum reacţionez: să îmi bat joc de el, sau nu prea, sau deloc.

Ar fi fost bine dacă mă opream un minut mai mult să mulţumesc mamei care a ţinut fetiţa, nu doar să o iau ca pe un pachet şi să plec pe scări în jos.

Ar fi fost bine dacă la ghişeul de fiscalitate nu aş fi privit, din principiu, cu spaimă pe doamna şi doamnele cu care aveam de discutat. Măcar fără spaimă, dacă nu cu omenie. Totul a fost ok, iar spaima mea nu îşi avea rostul. Şi chiar dacă avea un rost, nu putem oare să ne ridicăm peste frică, la fel ca în scena din filmul El Laurent, în care Peter O’Toole spune: „My fear is my concern”?. A-ţi ascunde frica, teama, stânjeneala, este încă o dovadă de iubire de aproapele. A face asta nu necesită bani, sau putere, ci doar atât, rezerva de putere de a da mai mult din inimă.

Ar fi fost bine.

Toate astea, de mai sus, şi multe altele care ne umplu o zi de viaţă, pot fi rezolvate printr-o singură resursă. Inima. Rezervorul din interior.

Inima nu costă. În principiu, e destulă. Şi, uluitor, toate nodurile zilei, ale vieţii, toate blocajele, vin de la un deficit de inimă. La fiecare din aceste noduri, dacă suntem sinceri, puteam da de la noi. Puteam lăsa de la noi. Mai bine zis, puteam da de la noi.

Şi nimeni nu ne pune pe hârtie, pe cartelă, pe cont, pe card, ceea ce este acel „ceva » special care vine, iese din inimă. Si care schimbă faţa lumii, a oamenilor, a zilei şi a nopţii. Îl avem, nelimitat.

Dar, suntem blocaţi. Cum spune Nietzsche în cel mai frumos pasaj din “Aşa grăit-a Zarathoustra”, Cântecul nopţii, “I live in mine own light, I drink again into myself the flames that break forth from me.” Reţinem în noi acel ceva special care ar merge spre ceilalţi, şi ar rezolva toată problema, în orice situaţie.

Ştim asta, ştim că ceea ce ne arde în interior ar da combustibil suficient pentru omul din faţa noastră. dar lupta se reia în orice nouă batere a ceasului. Am putea da ceva ce nu ne împiedică nimeni să dăm! Şi nu o facem. Am rezolva nu doar situaţia concretă, dar şi muzică de ambient a lumii în care trăim.

E criză? Nu prea cred. Criza doar doar scoate la lumină această noapte a sufletului, a fiecăruia dintre noi.

Sau, poate că ce numim criză este rezultatul final al acestui rezervor care s-a închis. Este ceea ce spun Maica Tereza, sau Ioan Paul al II-lea. « Vrei să schimbi lumea ? Go home and love you family. “

Nu vrem. Deşi putem. Am putea.

Criza e în noi, poate că doar acum vedem asta.

Soluţia rămâne în noi, deşi ceea ce defineşte aceste timpuri este faptul că criza e în noi, în fiecare dintre noi, şi că acum vedem asta în mod public. Şi suntem disperaţi din acest motiv.

E criză pentru că nu se vedea aşa bine că oamenii pot să nu îşi folosească inima. Asta nu doar sabotează toate situaţiile, dar îţi ruinează orice speranţă în mai bine.

Totuşi, dacă vreodată în istorie ceea ce poate să schimbe lumea a fost în puterea fiecăruia dintre noi, ei bine acesta e momentul.

Comments are closed.