Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Spiritualitate

Iluzia însingurării

Submitted by on 11 februarie 2014 – 18:24No Comment

dddd

 

 

 

 

 

 

 

De ce avem impresia, atunci când trebuie să vorbim la un examen sau la o prezentare, că ar fi normal să o luăm de la început și să spunem totul, tot ce avem pe suflet, până ajungem la momentul prezent? Același sentiment apare în certurile din relaţiile de cuplu sau de birou: ai nevoie să o iei de la început, ai vrea să spui toată povestea, așa cum a început.

Pe de altă parte, toate filmele bune, cele care ne rămân în minte, reușesc această minune: să redea un personaj care are timp să se dezvăluie. Uneori în trei sau cinci minute, important e că a spus ce avea pe suflet, a spus care e povestea vieţii lui. Şi poate de aceea ne îndrăgostim de vedete sau personaje de film, pentru că au pur și simplu posibilitatea să zică toată povestea pe scenă.

La fel, când vezi documentare cu oameni care au lansat ceva sau au descoperit ceva, poate mai impresionant decât ce au reușit e povestea felului în care au început acel proiect. Încetul cu încetul, în ritmul lor sau al lucrurilor. Admiri asta, originea și apoi evoluţia unei povești, a unui film care din simplă dorinţă a devenit un film imens cu scene și personaje, în care interlocutorul e personajul principal.  

Pe când viaţa noastră, a celor care nu jucăm în filme sau în proiecte reușite, e o viaţă în care nu avem timp să ne explicăm. Nu avem timp să spunem ce avem pe suflet și de unde a început acel sentiment. Suntem „tăiaţi”, ca la o filmare, mereu suntem scoși din filmare, și trebuie să învăţam să spunem multe în câteva secunde.

Sigur că sunt oameni ca Al Pacino, care stăpânesc arta de a te duce spre propria poveste, într-o discuţie de afaceri sau pe stradă, în două sau trei minute. Şi e arta tuturor celor care manipulează sau seduc. De fapt, îi asculţi, cu speranţa că acum, poate, o să ai dreptul și tu să îţi spui povestea. Poate că acum o să îţi vină și ţie rândul.

Şi poate din acest motiv stăm la bere la o terasă: e momentul în care putem spune de unde venim, și unde am ajuns. Iar asta e mai important decât tot ce am făcut în timpul zilei, adică fără acest moment de „a spune”, tot ce faci e o muncă de Sisif fără prezent și fără viitor.  

Dar de cele mai multe ori, trăim într-o viaţă de „trailere”. Nu mai avem timp să vedem filmul vieţii, celuilalt, sau celălălt nu mai are timp să ne vadă filmul vieţii. Iar filmul vieţii se comprimă undeva în minte, la o ţigară sau într-un jurnal, se îmbâcsește în timp, iar încetul cu încetul apare sentimentul de însingurare. Acel sentiment că, într-o mulţime de oameni din metrou, „ești mai singur decât într-un deșert”. Sentimentul că „cine naiba are timp să mă asculte și pe mine?”

Soluţia e undeva în singurul moment în care cineva are timp să te asculte. Adică, atunci când te îndrăgostești. Doar atunci când te îndrăgostești iei timp și stai zile, luni, la o discuţie infinită în care treci prin tot filmul vieţii. Vorbind, îţi dai seama că ești frumos, cel puţin la fel de frumos ca orice om considerat frumos, că ai suferit, ai reușit, ai luptat, ai avut parte de zeci de episoade care te fac un om trecut prin viaţă, cu folos, cu comori de speranţă, de poveste, de povești, de episoade.

De fapt, tocmai ăsta e secretul, când te îndrăgostești redevii interesant… în ochii tăi!.

Avem deci o legătură ascunsă între iubire, sau dragoste, sau simpatie, și filmul vieţii. La fel ca florile de celule din apă care sunt mult mai frumoase când cineva le pune muzică sau le spune „Mulţumesc”. Filmul vieţii începe să iasă la lumină dacă ţii la cineva sau cineva ţine la tine. Dacă cineva îţi face acest cadou minunat: își ia un scaun, o bere, și te ascultă.

Iarăși, din păcate, acest lucru ajunge pentru mulţi să fie plătit, la psiholog, pentru oameni care nu aveau neapărat probleme dar filmul vieţii lor devenise pur și simplu de neînţeles pentru că niciodată scos la lumină în întregime.

Şi deci, atunci când te simţi singur – ceea ce întotdeauna e o iluzie optică, pentru că fiecare om are o poveste mai interesantă decât a întregului univers – înseamnă că filmul vieţii tale s-a derulat în continuare, de ceva timp, fără spectatori. Sigur, dacă spun că te simţi singur pentru că nu te iubește nimeni, o să sune a pleonasm. Dar ideea e că trecerea de la sigurătate la simpatie și chiar dragoste, care sigur că e soluţia, nu se face brusc, pe o reţea de socializare sau într-o seară de vineri. Se face print-o etapă intermediară, bună și utilă pentru restul vieţii și pentru orice moment al vieţii, adică filmul vieţii.

Restartează filmul vieţii. 

În loc să cauţi pe alţii, începe prin a te căuta pe tine. Începe un blog, scrie ce ai pe suflet, începe un jurnal și subliniază cărţile care îţi plac. Fă desene pe agendă, pe cărţi, pe pereţi. Dacă îţi plac filmele cu Al Pacino, ai curajul să spui asta, să iei toate filmele lui și să vorbești despre ele. Dacă îţi plac florile, ai curajul să spui asta, tuturor, până vei găsi un alt pasionat de flori. Şi taie telefoanele sau discuţiile care îţi blochează un moment de „film al vieţii”. Taie persoanele care îţi fură energia de a revedea filmul vieţii tale.

Pe măsură ce o să scoţi la iveală filmul vieţii tale, o să îţi dai seama că ești frumos. Nu există oameni urâţi sau singuri, există doar oameni care nu își dau voie să vadă ce e frumos în viaţa lor. O să îţi dai seama ce fel de oameni vrei pe lângă tine. O să simţi că ai ce spune, ai ce oferi, ai ce descoperi alături de altcineva. Şi apoi, în timp, în mod firesc, nu o să te mai simţi singur, și tot în mod firesc filmul vieţii tale o să devină mai mare, cu prieteni, sau iubită, așa cum e un film frumos: cu de toate.

De fapt, avem mereu de toate, dacă ne uităm bine, problema e că ni s-a furat timpul de a revedea povestea, filmul: șansa e să furi timpul înapoi, atâta cât poţi, dar destul pentru ca să ieși din starea de „om-trailer” și să urci din nou la statutul de om care are o poveste a filmului vieţii.

Din acest punct, trecerea de la singurătate la comuniune va veni de la sine, pentru că ea este de fapt regizorul principal din adevăratul Film în care suntem distribuiți cu toții, chiar în acest moment.

 

 

Comments are closed.