Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Insula refugiaţilor. Poveștile de după demisie

Submitted by on 12 septembrie 2013 – 17:052 Comments
Insula refugiaţilor. Poveștile de după demisie

Întâlnesc tot mai des oameni care își fac bagajele și „se cară”, scurt, după ani de zile petrecuţi într-un job de top dintr-o companie, o instituţie, sau chiar și din privat. Şi se apucă de făcut bijuterii, de desenat, de olărit sau de alte ocupaţii aparent complet copilărești, ori pleacă în tot felul de locuri care de care mai exotice. Cine sunt acești oameni și unde se duc ei?

De regulă sunt oameni cu performanţe la activ, buni comunicatori, pot avea bani sau știinţa de a face bani. Dar știu asta în ritmul și contextul unde au lucrat ei timp de ani de zile.
Iar acum parcă au scăpat dintr-o adevărată pușcărie. Adică, unele reflexe banale pentru un om să zicem „normal”, adică cineva care are momente pentru el în timpul zilei, ei nu le (mai) au. La cei cu care fac ședinţe de consiliere am identificat sentimente asemănătoare, de exemplu, o remarcă neașteptată la mai multe persoane: „în fine, am timp să merg la poștă în timpul zilei și să văd două babe!”. E cam șocantă afirmaţia, nu-i așa? Eu personal am timp să merg ziua la poștă sau să mă plimb cu un metrou cam gol pe la ora 11 dimineaţa, și sunt sigur că sunt zeci de alte senzaţii pe care cineva care își dă demisia le are, ca o ieșire la lumină, și pe care e greu să le explice, le simte doar pe pielea lui. (Ar trebui scrise, aceste senzaţii, iată un prim proiect util pentru cei care își dau demisia sau vor să și-o dea, “Jurnal de Demisie”, jurnalul acelor săptămâni dinainte și după ce ţi-ai dat demisia)

Cum spuneam, pentru moment acești oameni se apucă de desenat, de cântat sau de olărit: nu au dat în mintea copiilor, cum zic unii, ci regăsesc senzaţii pierdute. La fel ca un grătar la pădure sau mersul la pescuit: nu e vorba atât de mâncare în sine, e vorba mai ales de mirosul pădurii, de alegerea locului, de modul în care îl prepari – sunt miile de senzaţii ale vieţii, care pentru anumite job-uri de top au fost puse între paranteze ani de zile.
Dar, după ceva timp, fiecare din acești „refugiaţi” încep să își caute un loc, o afacere. Cum ziceam, unii au planul sau skills-urile gata pregătite, dar nu toţi. Ce au nevoie ca next step? Notez trei lucruri pe moment, sunt mai multe.

Mai întâi, să vadă și să simtă că sunt și alţii ca ei. De aceea, pe toţi cei care își dau demisia îi trimit la alţii ca ei, în proiecte unde activează același gen de oameni. Acolo povestesc între ei pe o limbă pe care doar ei o știu, despre noile senzaţii și noile planuri de viaţă.

Apoi, o bună agendă de rebranding. De… „reprogramare”. Ca pentru cei care ies dintr-o sectă: după ce mult timp ai fost învăţat cu o viaţă într-un anumit fel, cu anumite rutine, cu anumite obiceiuri valabile doar într-un context anume și doar pentru un grup anume, ai nevoie de o “reprogramare” pentru a te putea adapta altor grupuri, altor rutine. Să refaci caseta mentală, cum spune psihologul Robert Cialdini. Iată de fapt sensul olăritului sau al picturii la 35 de ani, așa pe nepusă masă. Vrei să guști, ca dintr-un măr bun pe care nu l-ai mai mâncat de ani de zile, plăcerea de a face alte proiecte, tu singur de capul tău, fără să dai raport nimănui, fără să te sfătuiască nimeni cum să faci, fără să ai criterii de calitate la ceva anume. Doar să lucrezi, sub cerul albastru și apoi înstelat.

Iar al treilea lucru: nu oricine iese din compania X va putea efectiv trăi din hand-made. Totuși, s-ar putea. Dacă toţi acești oameni s-ar ajuta între ei, atunci ar pune împreună skills-urile puternice pe care le au și ar crea o “insulă a refugiaţilor”. Pentru ei și pentru alţii. (E unul din proiectele la care visez, un site cu acest nume și plin de mărturii, la care poate pune umărul multă lume, la scară mică sau la scară mare, în grupuri mici sau în proiecte mari, daţi-mi un mail dacă vă interesează proiectul).

Insula refugiaţilor e cumva ca Insula Misterioasă a lui Jules Verne, dar în oraș. Sunt în mijlocul nostru oameni care au fiecare competenţe imense și un nou vis: ar trebui să se ajute între ei, în grupuri mici de 4, 5 persoane. Unul știe comunicare, dar nu știe contabilitate. Altul știe programare, dar nu știe PR. Etc. Împreună, vreo 4 sau 5, vor putea face toţi hand-made, dacă asta vor. Nu e nevoie de mai mult de 5 pasionaţi de hand-made pentru a face o firmă puternică: dar nu separat!

Toate astea ne conduc spre miezul discuţiei pe care tocmai o încep: există un trend al celor care pleacă la ţară, să facă agricultură bio și să scrie romane frumos instalaţi pe prispă cu laptopul. În spatele acestor experienţe avem filosofia următoare: orașul ne-a făcut dependenţi, mai degrabă incapabili de a supravieţui singuri, iar acum trebuie să ne regăsim independenţa. Mai mult decât simpla “viaţă la ţară cu găini” pe care orice român o știe. (Vezi “Cum am ales libertatea” de Tom Hodgkinson).

Prin urmare, dacă privim la alt nivel, cei care își dau demisia din companii și instituţii și încep o afacere pe cont propriu, ei bine sunt echivalentul părăsirii orașului de care aminteam mai sus. Sunt un exemplu și un îndemn despre faptul că poţi trăi ca freelancer – dar nu ca un începător naiv ci ca unul care a gustat din mărul putred al „resurselor inumane”. Din mărul celor 2000 de Euro plătiţi cu preţul faptului că devii un fel de pușcăriaș în propriul oraș, o fiinţă care se bucură mai mult decât orice pentru că vede, după ani de zile, “o babă la poștă în timpul zilei”.

Există deci o mare resursă umană în propriul oraș, lângă noi. Sunt acei oameni care pot crea afaceri puternice de la zero, dar care nu vor mai face greșelile de management și de „resurse inumane” pe care le-au văzut sau simţit pe propria piele ani de zile. Sunt tot în afaceri, dar aduc alt spirit, alt suflu economiei de piaţă.

Există undeva în mijlocul orașului o Insulă aventuroasă a Refugiaţilor, unde acostează bărcile adevăraţilor piraţi boemi ai economiei de piaţă, un loc unde se poate să o duci mai bine decât oriunde. Dar trebuie să o scoatem la lumină, să o ridicăm din mijlocul oceanului de cărţi de vizită clasice tip “Senior Junior”, prin interviuri, întâlniri și proiecte independente, prin chipuri mai ales, noile chipuri ale lupilor de mare de azi, bronzaţi de la o lumină care de această dată vine din suflet – lumina curajului de a avea curaj. Despre asta e vorba, indiferent de rezultat.

Publicat http://www.lapunkt.ro/2013/06/24/insula-refugiatilor-povestile-de-dupa-demisie/

2 comentarii »

  • Rares spune:

    Insula nu trebuie neaparat sa fie de oras, nu trebuie neaparat sa ii consideri outsideri pe cei plecati in natura…trebuie facuta legatura intre insula urbana si cea rurala.
    In plus, fiecare dintre ei e constient ca nu e singur, dar incompetent in a organiza ceva in sensul asta…increderea inca lispeste covarsitor si in primul rand aici e zbaterea. 🙂
    In rest, numai de bine!

  • Georgiana spune:

    …ma intreb ce faci, nu cand iti dai demisia, ci cand esti concediat dintr-o companie unde ai lucrat zeci de ani…si ai 50 de ani, o familie de intretinut, si nu locuiesti in Bucuresti…pare putin cam utopica idea de insula a refugiatilor…