Lecțiile bune şi frumoase ale somnului

Azi explicăm totul, forţăm totul şi schimbăm totul în legile naturii umane, dar dacă suntem sinceri o clipă observăm că e ceva ce sare în ochi în toată « revoluţia » asta universală: orele de somn. Lungul şir de clipe de tăcere, de abandonare, a fiecăruia, a celui mai mare magnat, a celui mai mare şef de companie, sau a celui mai simpatic puşti care abia a învăţat să scrie. A bunicii, a iubitei, a mamei, a noastră a tuturor. 

Time out. Oricât de mult am vrea să facem planuri şi să schimbam lumea, trebuie să ne abandonăm somnului, zilnic, iar dacă nu o facem în mod firesc şi natural o să suferim. Nimeni nu poate lupta împotriva somnului.

Prin urmare nu suntem programe, nici maşini, suntem nişte produse nu ale raţiunii ci ale trecerii zilnice de la mister la lumină şi iarăşi înapoi la mister. Somnul este misterios, hai să recunoaştem. Poate că cel mai clar miracol zilnic care se întâmplă pe intreaga planetă este somnul, miracolul de a adormi, şi miracolul de a ne trezi!

Scria undeva că trebuie sa mulţumim celui care ne deschide pleoapele. Iar cei care încearcă să se gândească mai mult la acest mister îl pierd, devin insomniaci şi caută ani de zile să restabilească ceea ce ni se dă, ca un cadou gratuit, şi nu ca o altă opţiune la care putem renunţa sau pe care o putem modifica.  

Şocant în fenomenul somnului este numărul de ore petrecut în stare de somn. Zilnic, ani de zile, o viaţă întreagă. De ce nu am putea face un bonus, să lucrăm o sută de ore şi apoi să dormim cincizeci? Să lucrăm o săptămână şi să dormim apoi cinci zile? Dar, mai ales, de ce acela care a gândit toate astea, universul sau Dumnezeu, a vrut să fim prizonierii somnului atât de mult timp? De ce nu am fi putut doar să aţipim?

Pentru a învăţa să ne rugăm atunci când altfel nu ştim să ne rugăm. Să descoperim gratuitatea. Nu orice se pune pe Fast Forward, nu orice se amână la nesfârşit. Unele lucruri nu stau în puterea noastră.

Lecţiile de religiozitate, de dezvoltare spirituală, de contact cu o altă lume, le putem începe cu somnul.

Te laşi pierdut, şi accepţi că lucrurile vor merge mai departe, dar fără tine.

E o lecţie de spiritualitate, atunci când reuşeşti să adormi împăcat undeva după varsta de 15 ani. Câte lupte nu se duc la pragul dintre adormire şi somn! Câte lupte nu arată că în acceptarea a altceva decât putem noi controla stă începutul vieţii noastre spirituale.  

Dacă vrem să ne dezvoltăm spiritual, nu avem nevoie de maeştri sau guru, e suficient de înţelept somnul. Din clipa în care îl pierdem, căutându-l apoi învăţăm gesturile bune care îl aduc înapoi. Iar după ce creştem spiritual, somnul lin şi împăcat este tot semnul că suntem pe calea cea bună.

Filosofii spun că filosofia începe cu mirarea, dar în mirare e ascuns sentimentul că eu sunt mic, nu ştiu nimic sau nu mare lucru. E certitudinea că nu ştiu totul. Somnul e momentul în care zilnic mă las copleşit de acest sentiment care e începutul înţelepciunii, că nu ştiu totul, că universul e în mod copleşitor mai mare decât mine, şi nu doar că nu ştiu tot dar nu pot să rezolv totul. Aş vrea, dar trebuie să dorm. Prin urmare în timpul zilei filosofia începe cu mirarea, dar în timpul nopţii filosofia începe cu abandonarea în braţele somnului, fără grijă, fără crispare.

Avem, deci, zilnic un moment de antrenament spiritual de cea mai bună calitate. Tocmai ce avem nevoie. Sunt atâţia oameni care nu pot dormi, sau se trezesc asudaţi, îngroziţi de un gând sau de un altul.

Am putea începe prin a observa că în toată nebunia asta în care trăim, somnul e prietenul dat de Dumnezeu pentru a rezista. Nu trebuie să ne temem de el, e unul din lucrurile sigur bune care ni se întâmplă în viaţă, şi nu  o dată ci zilnic. Cu cât îl acceptăm şi îi acceptăm prezenţa în viaţa noastră, cu atât el ne va ajuta să punem lucrurile în ordine în univers, în universul mic dar şi în cel mare. Suntem călători prin lume, sub formă conştientă sau inconştientă, nu suntem în nici un caz responsabili de lumea asta, nici maşinării care trebuie puse la lucru cu biciul. Suntem altceva. Ceva mai fin, mai important, mai diferit de o maşinărie responsabilă.

Mâine, dimineaţa, va apărea poate ideea genială, saa curajul neaşteptat. Pentru că nu suntem o maşină. Suntem un fel de universuri suficiente, miracole ambulante, iar atunci când adormim se repară în noi tocmai ceea ce ne face să fim mult mai mult decât nişte maşini.

Unde mergem atunci când dormim? De ce stăm atât de mult acolo? Mergem acolo unde ar trebui să fim în orice clipă, în conştiinţa că suntem mai mult decât lucrul pe care îl facem, sau direcţia pe care o ştim, programul făcut de dimineaţă. Suntem mult mai mult decât toate astea. Pare că în fiecare zi ne culcăm la fel, dar orice noapte e diferită. Ea reface şansa ca mâine să trăiesc de la zero ca om, adica un univers complet, şi nu ca o maşină.

Somnul mă repară, dar face mai mult: repară balanţa vieţii şi a universului, pe care o stric în fiecare zi după ceva timp de trezire: îmi aduce aminte că orice aş face, eu sunt mai important decât ce fac acolo şi am o valoare mai mare, am o valoare în sine mult mai mare. Aşa începe rugăciunea sinceră, filosofia curată, şi restul lucrurilor bune şi durabile din viaţă.

Ma culc pentru că sunt obosit, sau îmi pare că mă scol şi mai obosit. Dar orice noapte mă întinereşte, pentru ca îmi dă o nouă sansă să iau lucrurile de la început, şi nu de unde le-am lăsat, şi să privesc viaţa în ochi.

Maşinile iau lucrurile de unde le-au lăsat. Oamenii mai întâi privesc iar viaţa în ochi, şi refac nu stadiul lucrurilor de făcut ci arhitectura lucrurilor de admirat: eu, cei dragi, importanţa mea, şi toată măreţia universului şi a lucrurilor la care eu ţin.

Asta e adevărata cafea, refacerea lumii la trezire, zi de zi, până ce înţelepciunea pe care somnul mi-a adus-o în timp devine călăuza mea prin viaţă, cu firesc, admiraţie şi curiozitate.