Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Al Pacino, enciclopedia comunicǎrii contemporane

Submitted by on 7 aprilie 2010 – 11:09No Comment
Al Pacino, enciclopedia comunicǎrii contemporane

Dincolo de carismǎ, voce, privire sau alte calitǎţi care în mod evident nu pot fi imitate, putem observa că Al Pacino ne-a învǎţat de fapt să comunicăm, în ultimii 30 de ani, mai mult decât toate manualele de comunicare care s-au scris în acest timp.

Sunt foarte multe calitǎţi care ies în evidenţǎ la Al Pacino ca actor, fie cǎ îl punem alături de Robert de Niro, Anthony Hopkins, Jack Nicholson sau alţii, iar discuţiile despre el ne oferă o listă şi mai lungă de explicaţii interesante cum ar fi „mǎ face sǎ simt cel mai bine emoţiile lui”, „poate fi mereu El şi totodatǎ Altfel”, etc., cert e că Al Pacino atrage atenţia poate mai mult decât orice actor în ceea ce priveşte modul în care comunică.

Dar e ceva mai mult: dacă ne uităm atent, prin personajele sale (la acest capitol al comunicării) actorul italian are de fapt nu doar calitǎţi ci şi un număr de strategii, care pot fi deci preluate, imitate şi oricum meditate, din care enumăr două pentru început şi voi reveni cu pasaje despre Al Pacino, despre care cred că ar trebui să existe un curs întreg de psihologie a comunicării.

În primul rând, Al Pacino conduce cel mai bine călătoria între situaţiile sociale cotidiene, cǎlǎtoria unei comunicări fireşti, fără crispări. Dincolo de carismă, voce, prezenţă, are ceva special în felul în care trateazǎ situaţiile sociale: se aşeazǎ mereu între cel cu care vorbeste şi obiectele din jur, e mereu undeva între Celǎlalt şi obiectele situaţiei.

Astfel, privindu-l pe Al Pacino, înţelegem mai bine ce este o Situaţie Socială: poate că Al Pacino nu comunicǎ de fapt atât de bine cât ştie sǎ fie în-situaţie. Şi ne învaţǎ cǎ nu trebuie sǎ ne preocupǎm mereu sau prea mult de perfecţiunea exprimării mesajului pe care vrem să îl transmitem, ci mai degrabǎ de buna poziţionare psihologicǎ în spaţiul relevant al discuţiei, de la gesturi pânǎ la priviri. Sunt multe scene în care el nu îşi priveşte interlocutorul în ochi atât de mult cum ar cere teoretic manualele de comunicare – persuasiune, ci priveşte undeva în jos, între cel cu care vorbeşte şi lucrurile din jur care îl interesează pe acel om. De fapt, el mai mult ascultǎ decât priveşte sau mai întâi ascultă şi apoi priveşte, şi ne arată că a privi într-o parte nu este întotdeauna o evitare a comunicării ci poate fi semnul unei disponibilităţi mai mari pentru a-l asculta pe celălalt şi a putea reflecta la cele spuse de el.

Al Pacino ne oferă apoi un model util în societatea cunoaşterii şi mai ales în oraşele globale sau globalizate în care trăim, pentru cǎ joacă personaje care dau încredere celorlalţi nu pentru calităţile lor seducǎtoare, ci pentru cǎ ştiu foarte bine cum funcţioneazǎ Oraşul cel Mare, lumea derutantǎ în care toţi trăim.

Studiile despre credibilitate arată că astăzi impactul carismei sau farmecului e depăşit tot mai des de autoritatea celui bine informat, pe mǎsurǎ ce aflǎm cǎ tot mai des pe pielea noastră că nu ne salvează, în situaţiile dificile, care sunt de fapt situaţii de haos, decât cel care ştie la fel de bine ca personajele lui Al Pacino cum merg sau cum stau lucrurile. Poate că astǎzi noi nu mai „comunicǎm”, e un cuvânt mult prea pretenţios pentru realitatea cotidiană: nu mai avem timp decât sǎ cǎutǎm şi eventual să construim reţele de încredere. Astfel, epoca eroilor de tip John Wayne s-a terminat, iar în societatea cunoaşterii dar a haosului urmează epoca eroilor care sunt, şi atât, foarte bine şi corect informaţi.

Până la urmă acesta e şarmul adevǎrat al lui Pacino: el nu doar poate sǎ rezolve lucrurile – concret şi uneori brutal (ca Bruce Willis de exemplu) – are ceva mai mult şi mai diferit decât toţi ceilalţi: ştie mereu „cum se învârt lucrurile”, pe cine ar trebui să sunăm, la cine trebuie sǎ fim atenţi sau ce uşi ne sunt închise oricât ne-am strădui să le deschidem: Oh, Charlie, why are you all alone in this thing? (Scent ot a Woman)

Pe mǎsurǎ ce ecranele se fac tot mai mici în prezenţa lui, Al Pacino devinepǎrintele comunicǎrii contemporane: cel care ne-a crescut pe toţi în cei „şapte ani de dupǎ ce am plecat de acasǎ” şi am luat, încă nesiguri, drumul facultăţii şi al oraşului. Am fi fost fi mai dezorientaţi, mai singuri şi până la urmă mai trişti fără el, mai mult decât fără orice alt actor din ultimii 50 de ani, iar întrebarea colonelului orb din limuzina din Scent of a Woman ne priveşte de fapt pe toţi: ce ne vom face fără Al Pacino?

Comments are closed.