Jogging de seară. Zbor planat deasupra unui cuib de cuci

Ani de zile am alergat, seara. Am abandonat, am reluat iar, şi tot aşa.

Niciodată nu am mers până la performanţă. Şi nici spre ceva foarte organizat ca sport. Era altceva: era revanşa pe care mi-o luam pentru cantitatea de informaţie inutilă a zilei. Recuperarea mentală de cinci minute pentru orele de terapie intensivă din centrului oraşului.

Era momentul de armistiţiu între mine şi infernul urban cotidian.   

Pentru că seara, dacă ai ajuns până seara, eşti singur, adică eşti... după război. Mai trece unul întârziat spre casă, cu maşina, dar tu treci pe lângă el, în diagonală, pe lângă trecere, aiurea, fără regulă, fără grijă.

Imensele carusele de maşini au dispărut.

Dai turul unui oraş fumegând, din toate punctele de vedere.

Eşti ca un lunetist care se plimbă peste linia frontului, seara, după ce luptele s-au sfârşit, singur, şi nu mai are ce să facă. Aude doar câinii care urlă în noapte. E liber, eliberat. Nu mai are cu cine să se lupte, nu mai are de cine să se ferească. Oraşul nu mai muşcă, şi nu mai oferă pradă.

Azi nu ai timp să faci ce ai vrea să faci, nu ai timp să citeşti ce ai vrea să citeşti. Dar alergarea, seară de seară, e totuşi o declaraţie de non-capitulare. Chiar dacă nu mai ai timp să construieşti lumea ta, ţara ta, alergarea de seară e o frontieră pe care o trasezi, totuşi, între oraşul celor care s-au închis în case şi oraşul celor care, măcar atât, merg să alerge. Chiar şi 10 minute.

Scot capul de la cutie şi îl clătesc cu apă de stele.  

În răcoare. Fără maşini.

Acele zece minute de răcoare şi fără maşini refac conexiunile, speranţa, perspectiva asupra vieţii şi asupra oraşului. E ca un film apocaliptic: da, iată că se poate ca oraşul cel mare, cel important, cel ameninţător, cel plin, ei bine se poate să fie pustiu, se poate să nu fie nimeni pe stradă. Se poate să fii singur cu gândurile tale, şi cu atât mai singur cu cât vezi luminile departe, dar nu vezi chipuri. Eşti singurul chip, singurul mecanism uman într-un peisaj care se numeşte urban dar este mai dezumanizat decât un deşert natural.

„Se poate” supravieţui deşertului plinătăţii până la refuz, acesta e mesajul alergării de seară. Nu e totul pierdut. Acele zece minute de alergare ne redau demnitatea, ne fac să ne aducem aminte că există aşa ceva, demnitatea umană. Ne fac să ne aducem aminte că ne putem dori ceva, mai precis... altceva. Nu e nevoie de mai mult, nu e nevoie să îţi schimbi viaţa, poţi rămâne ani de zile aşa, pe Linia Roşie Fină a alergării de seară. Pentru că, din acea „Thin Red Line”, dacă nu o pierzi, ştii că te poţi elibera într-o clipă, atunci când va suna pentru tine ceasul eliberării.

Cum spuneam, nu alerg mult, alerg cât pot, alerg mai ales până la limita de transpiraţie, oricare ar fi ea. Şi nu am echipament special cumpărat de la raion, iau ce prind, ca la o plimbare. Sau, ca şi cum într-adevăr aş fi obligat, brusc, să alerg foarte departe, deşi nu ăsta era planul.

E mai puţin jogging ca la carte, e mai mult plăcerea de a ieşi din cercul prevăzut, previzibil. Mai calci o trecere, un rond de flori, mai tai o potecă printre tufişuri. Şi nu am nevoie de un „parkour” deosebit şi extrem, miezul acţiunii e simpla inspectare a stării de fapt a războiului urban care s-a liniştit după apusul soarelui.

Dacă pentru Walter Benjamin plimbarea, călătoria „flaneur”-ului permitea descoperirea cinematică a oraşului, pentru noi jogging-ul de seară permite tocmai inversul, eliberarea faţă de el. Călătoria noastră inițiatică e o decolare. Alergarea, după primele minute de încălzire, eliberează mintea şi clarifică amintirile. Te ridică din cazanul zilnic care clocoteşte cu noi cu toţi la grămadă. Te înalţă peste blocuri şi peste clădirile cele mai înalte. După cinci minute, alergi deja deasupra oraşului, şi poţi să îl vezi, de acolo de sus, în toată grozăvia lui.   

Şi anume ne mişcăm zilnic într-un „cerc mare” care, luat la bani mărunţi, tot „cuib de cuci” se numeşte, o închisoare pe care nu o vedem decât atunci când ieşim din oraş, ca un avion supersonic care îşi părăseşte propriul nor, propria nevoie permanentă de a exploda înspre depărtări.

Iar micul „parkour” urban de unul singur seara pe la ora 22 e o revelaţie, nimic mai mult, dar atât de important: că toată nebunia asta poate să înceteze. Ar putea. Odată ce ai atins limita de transpiraţie, de non-şalanţă, de non-respect, ei bine pentru o fracţiune de secundă atingi zonele mentale în care ajungi doar după o săptămână la munte sau la mare: revelaţia conştientă că oraşul e doar un imens carusel – pe care noi l-am făcut, noi îl suportăm, şi tot noi îl putem opri. Fiecare dintre noi. Putem sări din el, brusc, nevăzut, putem dispărea în noapte.

Nu azi. Nu mâine. Dar, există o ieşire şi o scăpare: zilnic, îmbraci tricoul murdar şi transpirat la ceas de seară, și atunci minunea se întâmplă: metamorfoza insesizabilă de pe trecerea de pietoni pustie, când, pentru o secundă doar, te înalți peste mirosul murdar al luminilor urbane şi respiri o clipă de aer curat, absolut singur, pe picioarele tale, ca un lup care îşi scoate ghearele din pământ doar pentru a şti că le mai are... şi apoi le ascunde iarăşi.