"Keep it". Despre prietenie ca normalitate

In filmul Leon de Luc Besson, e acel moment în care Jean Reno urcă pe scara blocului şi o întâlneşte pe Mathilda pe hol, îi oferă o batistă pentru că era lovită pe faţă, şi apoi e acel dialog pe care mulţi îl ţin minte:

• • Life is always this hard or just when you are a kid ?
  • Always like this. Keep it.

Raţional, la nivel de discuţie, viaţa e grea, şi nu pare să se schimbe în viitorul apropiat. Pare un dialog trist, pentru că nu oferă alternativă. E doar o constatare tristă. Totuşi, acel dialog mi s-a părut întotdeauna plin de speranţă.

Pentru că uităm adesea partea a doua a răspunsului, acel « Keep it ». Leon îi oferă o batistă, îi oferă mai întâi faptul că nu îi face rău, ca alţii, că o ascultă şi o înţelege. Şi, apoi, îi lasă batista.

E un semn, acea bastistă. E tot ce poate face, să îi dea batista, dar să i-o şi lase.

Sunt astfel de oameni, pe care îi întâlnim în suferinţele noastre, şi nu ne rezolvă problema. Dar sunt acolo, iar batista oferită e semnul că au fost acolo, în viaţa noastră, o contra-balanţă bună a balanţei rele a uniersului. E un gest să zicem « slab », pentru că ce poate face o batistă faţă de o lovitură primită în figură, mai ales pentru un copil? Dar e mult, totuşi, pentru că e un gest complet: un gest care semnalează o prezenţă, o disponibilitate.

Părintele care îşi loveşte copilul, sau cel care loveşte în general când ar trebui să mângâie, prin acest gest se desemnează ca o fiinţă care nu există în viaţa mea: a existat gestul, lovitura, dar prezenţa lui nu mai contează, nu există. Pe când, invers, cel care vrea să îmi fie prieten, chiar dacă nu îmi oferă mult, doar o batistă, îmi oferă ceva care naşte brusc şi durabil o prezenţă. Din acel moment, am un prieten.

Să extrapolăm, acum mai vin şi pleacă oameni de la uşa mea. Şi îmi aduc aminte de momentele în care mergeam eu la psihologi, preoţi, oameni ai sufletului, şi mereu aveam impresia că îmi spun ceva deosebit pe pragul uşii. Aşteptam totul, plecând de la ei, şi mi se părea că primesc totul. Acum, nu zic că atunci nu primeam totul, dar îmi dau seama când cineva are nevoia de sfatul meu de pe prag, cât de mic sunt de fapt. Sunt mare, pentru că de obicei am trecut prin ce trece persoana, sau ştiu că va ieşi pe partea cealaltă, deci sunt mai mare decât el. Dar sunt mic, pentru ca nu pot transmite aşa cum as vrea sentimentul că o să fie bine.

Cred că, pentru exemplul cu cei mici, sau cu cei mai mari, contează faptul că uşa ne este deschisă, atunci când putem avea o uşă, chiar şi preţ de un dialog de zece secunde. Şi mai puţin ce spunem pe pragul uşii sau dacă batista e de bună calitate. Contează să fie acel hol prin care celălalt poate ieşi de la el din casă şi din problemă, să vină să ne bată la usă, şi să să i se deschidă aşa încât să simtă că se va putea reîntoarce.

Privirea lui Leon, faptul că îi lasă batista, înseamnă că îi lasă o usă deschisă. Nimeni nu ne va putea apăra de toate loviturile care vin sau de toate uşile închise în nas. Dar, o singură uşă deschisă e mai mult decât toate uşile închise. E mai mult decât o cicatrice sau un medicament, este lumea aşa cum ar trebui ea să fie în mod normal. Un om care se poartă normal, ca un om, adică cu bunătate, se numără până la unu, şi atârnă mai greu decât o sută de oameni răi. Pentru că răutatea a o sută de oameni răi nu poate şterge bunătatea unui singur om bun.

Viaţa e grea, de fapt noi nu vrem să ştim că viaţa e uşoară, şi de cele mai multe ori aveam puterea de a lupta. Dar vrem să ştim că normalitatea există: chiar dacă normalitatea e o excepţie, o raritate, nu vrem mai mult decât să ştim că  normalitatea e de partea celor care se opresc să ne lase o batistă.