Cuplu

Eseurile lui Ion

Sănătate&Anti-fumat

Hai sa ne lasam de prostii

Spiritualitate

Vocaţie si misiune personala

Home » Povestea cea mai lunga

Liceul de Informatică, o gaşcă nu doar frumoasă: minunată

Submitted by on 21 mai 2020 – 23:27No Comment

Liceul de Informatică, cu elevi interesanţi şi mulţi profesori deasemenea deosebiţi, a intrat şi el în vârtejul post-revoluţie. Mulţi profi cu poziţii în timpul comunismului erau acum mai stingheri. Una peste alta, un frumos haos s-a aşternut peste viaţa noastră, elevi şi profesori, în beneficiul meu de exemplu, care nu eram prea interesat de informatică (deşi fusesem olipmic la matematică) dar eram interesat de istorie, literatură, mers la munte şi altele. Ne vedeam de ore, dar era şi foarte multă distracţie în pauze şi vacanţă, o distracţie care azi ar fi calificată de anarhie curată. Totul cu muzică de Guns’N’Roses, ca să completez tabloul.

La liceu, ca şi la şcoală, Dumnezeu deja veghea peste mine. La şcoală, veghea în sensul că m-am bucurat de colegi buni şi simpatici, (dintre care unul în mod special a rămas mult timp un prieten foarte bun), deşi eram o familie mai specială în cartierul Titan. Nu ştiu să explic de ce eram mai speciali (deşi că ascultam cântece în germană de Crăciun şi că franceza fusese prima mea limbă spune deja ceva) dar semnul cel mai clar e că mi-a luat mult mai mult timp ca altora să învăţ să fluier sau să scuip, la fel de firesc ca vecinii din Sălăjan. Nici acum nu ştiu să scuip după regulile artei cu muzica şi regia necesară. In plus tata nu juca fotbal, deci eu nu jucam fotbal, deci eram un ciudat. Totuşi, am nimerit într-o clasă cu colegi simpatici la care le făceam temele la germană sau franceză, printre altele.

La liceu, a fost evident mult mai evident că cineva are grija de mine: ne-am adunat trei prieteni de familie (eu, Dan S. Marius B) si acolo s-au lipit imediat alţii la fel de simpatici ca noi. A fost un colectiv care a avut de toate: aventuri, excursii, distracţii. Toată lumea ştie că a fost ceva special la 9 G, 10 G, 11 G, 12 G. Si clasa era cumva pusă mai alături de celelalte, într-o aripă separată a etajului 2, aveam acces la terasă, etc.

Chiuleam în mod organizat şi calificat pentru următoarele fapte: baschet pu şi simplu, baschet pe şest să nu vadă directorul, baschet cu fumat, baschet pe şest cu fumat, fumat exclusiv pe şest sau pe faţă, baie în Herăstrău cu scopul de a învăţa la teză în slip pe pontoanele de lângă Ambasada Chinei, bere la berăria din Piaţa 1 Mai, tigări şi alcool la Cofetăria din Piaţa 1 mai, incursiune disperată în grup pentru a cumpăra ţigări More la bucată din piaţă, evitarea unui prof detestat sau de neinţeles, alte scopuri ascunse.

Ce făceam noi în acel liceu depăseşte imaginaţia zilelor noastre şi se putea regăsi doar în zone îndepărate cum ar fi Bronx-ul anilor 80. Dar, de fapt, totul a fost oarecum cu inimă curată şi veselă, nu aveam ură pe nimeni, eram educaţi şi marea majoritate aveam doi părinţi iubitori care ne aşteptau acasă. Contextul aceolor ani, cu invazia de muzică rock, cu Piata Universitaţii, cu haosul politic şi social care lăsa în urmă evoluţia la matematică a unui elev, au făcut că am trăit mai liber, mai anarhic, – de fapt tocmai cum îşi doreşte un adolescent – păstrând atenţia la cursusurile importante sau profii importanţi.

Am avut serbări memorabile, una de exemplu la care a venit Alexandru Andrieş, pe la mijlocul serbării, iar la final grupul de trash metal Tectonic cu Liviu Hoisan. La Tectonic s-a stins lumina şi a fost prima piesă. La pauza de după piesă toţi profesorii au ieşit cu capul sus şi hotărât din sală, iar noi organizatorii pletoşi care stăteam cu fundul pe bănci în ultimele rânduri, fericiti că am avut aşa un efect, am mers repede în primul rând. Prezentasem trupa că “muzică tinerească”, probabil.

Cum spuneam, eu nu jucam fotbal dar nu prea jucam nici baschet. Dar aveam ceva: făceam caricaturi. Nişte seriale episoade plecând de la măgăriile zilnice, în care noi cei din 12 G eram eroii şi eroinele. Când făceau o caricatură anunţa unu “A făcut, a făcut!”, parcă eram o găină. Iar caricaturile treceau printre cele trei rânduri de bănci, şi nu ştiai de ce în liniştea clasei câte o bancă se zgâlţăia deodată iar unii plângeau cu lacrimi.

O gaşcă de acest fel înseamnă inocenţa. Adevărata inocenţă e să ai un grup unde fiecare e bun tocmai cum e, fără să vină cineva să îi facă team-building sau mai rău ceva coaching sau terapie ca să îl pună la locul lui. Eram, ca Cireşarii, personajele lui Sven Hassel sau prietenii cu Zagloba din romanele lui Sienkiewicz… fiecare bun aşa cum eram. Şi faptul că eram atât de buni ca gaşcă se vedea în spaima pe care o aveau profesorii în a trata cu noi. Intr-o zi directorul, care multe a pătimit după noi, a venit să ne întrebe cine e desenat nişte chestii pe toţi pereţii liceului. A mers direct la numele consacrate-

-Suciu?

– Nu ştiu cine a făcut

-Barsan?

– Nu ştiu

-Cutare

-Nu ştiu

Ultimul a fost ca sa incheiem subiectul

-Bucur?

-Păi dacă ei nu ştiu eu de un’ să ştiu?

Avea dreptate băiatul. Iar toată scena era asumată. La fel ca multe altele. Totuşi, la 10 ani sau 20 de ani după liceu, toţi profii importanţi au venit cu drag, pentru că dincolo de chestiile astea care erau Cişmigiu & Co în stil MF1, fusesem printre cele mai originale şi ataşante colective.

(despre liceu va fi o parte a doua)

Tot textul: aici

Comments are closed.