Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Vocaţie si misiune personala

Lovitura cu capul

Submitted by on 11 august 2015 – 22:17No Comment
Lovitura cu capul

Are Daniel Castro un pasaj în cartea lui despre “Deciziile hotărâtoare care au schimbat vieţi» în care surprinde perfect esenţa situaţiilor în care rămânem prinși ani și ani de zile: avem în minte o dorinţă, de fapt un scop. Am vrea ceva. Iar în faţa noastră, ca pe o masă de strategie militară, sunt aranjate mijloacele pe care le avem la îndemână. Doi cai și o tură, sau doi nebuni, în fine: mijloacele.

Şi ani de zile stăm și contemplăm faptul că mijloacele sunt insuficiente pentru a ne atinge scopul.

Cam asta e situaţia.

Vrei să intri în privat, dar nu ai destui bani ca să te rupi de munca la stat. Vrei să te apuci de sport, dar nu ai destulă energie pentru a mai adăuga și sport în viaţa ta. Etc. Ai un scop în minte, sau în inimă, dar el nu gaseste legatura cu realitatea.

Iar Daniel Castro spune că cei care reușesc, « eroii » în termenii lui, sunt cei care iau “decizia din spatele deciziei”.

Adică, genul de conţiinţă « am un scop în minte dar în faţa mea sunt mijloace insuficiente » e o conștiinţă strategică putredă și ineficientă. Pare logic, pare foarte logic, dar nu e tabloul complet.

Tabloul complet e că scopul se susţine ca scop. La fel ca Viktor Frankl, care vorbește despre sensul necondiţionat al vieţii. La fel, există o degajare a scopului, a scopului adevărat, din tirania mijloacelor. Scopul adevărat nu este sclavul mijloacelor, pentru că scopul adevărat își inventează mijloacele potrivite.  

Decizia mea din minte trebuie susţinută ca decizie, și doar când accept în inima mea decizia ea devine eficientă și creativă.

Chiar vrei să mergi la privat? Nu, încă nu vrei destul. Nu ai acceptat încă decizia, și ea nu poate fi pusă în practică pentru că nu ai accepta încă să îţi schimbe viaţa. Încă ești prins între decizia 1, ideea, și mijloacele disponibile la o contemplare liniștită a scenei vieţii tale. Trebuie ca decizia 1, ideea, să devină o idee acceptată sută la sută. Atunci, va găsi singură mijloacele, ritmul, viteza de implementare.

Desenul e așa: scopul concret e cumva dincolo de mijoace, e destinaţia. Iar eu nu am puterea să trec de mijloace, mă întorc mereu la analiza mijloacelor. Sigur că dacă te gândești la mijloace, nu mai ai puterea de a atinge scopul! Scopul e cel care îţi dă puterea de a trece cu bine de mijloace. Căutăm puterea și siguranţa sufletească din mijloace, or e invers : scopul ne oferă și putere și siguranţă sufletească.  

Până la urmă, scopul pare că e în minte. Dar nu e doar în minte, e și în inimă. Sau ar trebui să fie și în inimă, să coboare în zona vie, de transpiraţie, de pulsaţie, de energie. La fel ca la kung-fu, când înveţi să dai cu pumnul. Cu mintea imaginezi traseul mâinii de la tine spre pieptul adversarului. Dar, de fapt, ce trebuie să imaginezi e un punct în spatele adversarului, ca si cum ai trece prin el cu pumnul, până dincolo, așa încât să ai puterea să deblochezi o energie care să în arunce jos. Nu doar să îl « mângâie ».  

Anii de zile de frământare sunt anii de alchimie psihică și psihologică în care scopul coboară din minte până la inimă, și de fapt el trece de la mângâierea adversarului, din faţă, până trece prin el, până ajunge dincolo, în spatele lui, cu o undă de șoc care îl dărâmă. Adversarul, în această lupta dură, fiind mijloacele insuficiente.

Prin urmare, faptul că stăm pe loc ani de zile nu înseamnă că nu facem nimic. Ne luptăm cu mintea, ar spune unii, de fapt mintea noastră se luptă cu inima. A-ţi învinge inima, care se teme, care nu acceptă, e același lucru cu a învinge lipsa de mijloace și lipsa de ajutor exterior. Ani de zile, stăm,dar nu stăm degeaba: ne reconfigurăm în fiecare zi, fără să vadă nimeni, ne conectăm circuitele interioare, ca Iron Man în peștera unde era prizonier, pentru ca să ne reunim forţele în ziua în care vom porni la atac.

Cineva destul de hotărât nu mai așteaptă să aiba mijloacele la îndemână, le ia cu el in elanul lui și trece dincolo de linia de destinaţie, ca un jucător de rugby care trece și el, și mingea. A-ţi atinge scopurile e un meci de rugby ciudat, în care tu porţi mingea, scopul, dar tot tu însuţi ești mingea.

Trebuie să îmi fac curaj și să mă arunc pe pe mine însumi dincolo, în noua ipostază, în noua viată.

Nu asta vroiam, o nouă viaţă?

Atunci cum oare ne imaginam că pentru o nouă viaţă o să trecem printre mijloacele disponibile, ca un slalom printre niște obstacole, și vom ajunge dincolo « puţin prăfuiţi » dar cam la fel ca înainte?

Nu e vorba de puţin prăfuiţi, ci complet rupţi, și complet schimbaţi, la minte și la suflet. Iată de ce conceptul de « decizie din spatele deciziei » este excelent: îmi arată că, atâta timp cât stau și mă uit la mijloace, rămâne un sofism ascuns de care nu mi-am dat seama: scopul meu nu a ajuns la inimă, și nu am acceptat că viaţa mea se va sparge în bucăţi iar apoi va renaște din ruine. Nu am acceptat să intru pe teren, în plin război, acolo unde diferenţa dintre scopuri și mijloace dispare complet, și nu mai contează decât destinaţia.    

Se numește lovitura cu capul. Nu mai stai să te joci cu aplicaţiile din tribună, nu-ţi mai numeri mijloacele, iei naibii mijloacele și le strângi la piept ca pe o minge de rugby, și te arunci cu capul înainte în teren. Şi cu dinţii strânși, limba în cerul gurii.

Asta e adevărata victorie, să te decizi să intri până la urmă pe teren, chiar prăbușit, pe jos, în praf și murdărie.  

Praful de pe jos și de pe haine o să te înveţe drumul bun, secundă după secundă. 

Comments are closed.