Acolo unde se aude cerul

De curând, nu ştiu de unde, a nimerit o cucuvea pe unde locuiam. Şi pentru vreo trei seri cât a stat pe aici m-am simţit teleportat în Franţa, într-un sat pierdut de lume unde am locuit câţiva ani după 90 şi unde era o astfel de cucuvea în turla bisericii. Pentru mine acel sunet e prăjitura fermecată, se pare, pentru că brusc mi-am amintit totul, ca Proust. Sute de drumuri neştiute de nimeni pe poteci (sentiers) între pajişti şi case pierdute, la apus, sau ziua, sau dimineaţa în rouă, dealuri şi munţi în zare, sub acel cer al Franţei profunde care mi se pare imens, panoramic, mai larg decât orice alt cer din țările pe care le-am vizitat.  

Şi imediat apoi mi-am dat seama că toate astea nu mai sunt. Posibilitatea meditaţiei pe un drum vechi şi pustiu a dispărut. Suntem închişi sub un cer care nu se mai deschide, prizonieri ai oraşului unde locuim. De fapt, azi nu mai medităm: încercăm doar să oprim puţin nebunia zilei. Să răsuflăm seara, sau în WE, dacă se poate. Atât.  

Pentru că meditaţia e posibilă nu doar dacă ai imaginaţie, ci şi dacă lumea în care trăieşti are nevoie de aşa ceva. Dacă lumea în care trăieşti are loc pentru imaginaţie.  

În trecut, şi în mod normal, meditaţia era o lume în sine, intrai în meditaţie ca în lumea adevărată a oamenilor. Chiar dacă pragul dintre lumea efortului fizic spre lumea imaginaţiei şi a spiritului era insesizabil, el era mereu trecut de oameni: o plimbare în afara localităţii, pe potecile ascunse de sub stejarii cei mari şi negri dar atât de verzi, o ieşire cu cartea în mână la geam sau pe terasă. Acel moment special în care citeşti două rânduri, iar ochii minţii se ridică şi pleacă fără să vadă nimeni asta pe geamul larg deschis al lumii gândurilor. Iar geamul minţii devine, iar şi iar, un aeroport de aterizare al unei lumi de milioane de ori mai mare decât lumea reală, o lume de care ai nevoie în fiecare zi, şi care se reflectă, încetul cu încetul, în modul în care te culci seara cu încredere şi cu speranţă sau în poveştile pe care le spui copiilor.     

Azi mai găsim parfumul meditaţiei doar în filmele cu cai şi cu castele, sau încercăm şi noi să „mergem să medităm”, fie la sala de yoga, fie la arte marţiale. Ca un fel de fitness al minţii. Inspiraţie, respiraţie, până la „fără cinci”. Ca să nu pierdem metroul, sau să prindem magazinul deschis. Dar toate acestea le facem pentru că ne doare viaţa, ne doare ziua cum ar spune Francoise Dolto, dintr-un instinct de antrenament care ne-a intrat în sânge, pentru că încercăm să facem faţă. Să scăpăm, să supravieţuim. Una peste alta, ... să nu înnebunim. 

Doar că meditaţia nu e pentru a face faţă. E pentru că omul e  cu adevărat om mai mult în meditaţia personală decât în munca directă plină de sudoare, plină de stres, plină de gânduri obligatorii.

Meditaţia nu e un antrenament, e tocmai tot ce se întâmplă după sfârşitul antrenamentului. După scena de acţiune, când vine melodia bună din James Bond, cu paharul de Martini undeva pe o plajă, pentru o clipă specială, neaşteptată. Surpriza din mijlocul filmului. Clipa pe care o merită cei care au luptat, da, dar fără de care lupta nu mai are sens şi nimeni nu mai are chef să lupte.   

Chiar dacă lucrurile pe care le înţelegi şi care îţi hrănesc meditaţia durează ca timp zece minute în mijlocul a zece ore de muncă pe zi, tocmai acelea sunt lucrurile pe care, sunt sigur, le iei după tine în mormânt sau le poţi împărtăşi acelora cu care treci, măcar uneori, de pragul timpului care trece peste noi toţi. Efortul în sine nu trece de pragul timpului, iar cei care trec pragul cu o lucrare personală trec tot pentru că opera mâinilor lor vine dintr-o meditaţie personală, la un moment dat, care a dat startul şi a ghidat lucrarea ca o stea rece şi înaltă dar frumoasă şi sigură de ea.

De fapt, meditaţia e posibilitatea păcii personale.

Pentru fiecare, peisajul care aduce pacea e simplu, un brad înalt în dreapta casei, sau un nuc plin de umbră, sau o terasă din lemn cu un ghiveci de flori. Ceva care face trecerea între lumea mea şi lumea din afară, ceva care e pentru mine fereastra nevăzută dar solidă a lumii, iar dacă am imaginea asta pot spera să am pacea. Pentru că pot spera că voi relua lucrurile de la zero pentru a le trăi în lumina meditaţiei mele personale. Pentru că pot spera că pot trăi o viaţă care e a mea, şi nu doar derulată între patru pereţi şi între patru job-uri.  

Cam aşa era sentimentul meu cu cucuveaua din satul francez, şi acum îmi dau seama că muzica ei e perfect inutilă în orasele agitate al secolului XXI.

Pentru că toate astea sunt valabile pentru cei care se opresc şi nu ştiu ce va fi viitorul, adică viitorul poate fi chiar orice, şi apoi mai ştiu că pot influenţa viitorul. În schimb, cei care trăiesc într-un prezent continuu şi care în nici un caz nu mai pot influenţa viitorul, ei bine degeaba se opresc, nu mai au cum să mediteze şi mai ales nu mai au de ce să mediteze. Din punct de vedere al "utilităţii mereu inutile" a gândurilor, sunt condamnaţi la moarte. Sunt cufundaţi complet într-un prezent care înaintează încet dar în întregime, şi nu mai pot decât să uite de ei printr-o partidă de sex, un vin sau mai ştiu eu ce drog. Timpul de a medita devine timpul pentru a uita. A fugi, dar nu foarte departe, ca să poţi reveni luni dimineaţa.

Şi încetul cu încetul, pe măsură ce largul cerului se închide deasupra noastră, continuăm să mergem înainte, călărind spre viitor ca nişte călăreţi cu capul tăiat, din inerţie şi pentru că ne-am băut cafeaua - mai mult decât aceste două lucruri nu ştim despre viaţa noastră. Şi nu are rost să ştim.  Sau nu vrem să știm.     

Doar dacă nu vine cineva să ne salveze, habar nu am cum și habar nu am cine, cineva care să ne înveţe să nu mai urcăm degeaba pe acoperişurile oraşului, ci cum să coborăm mult mult mult mai adânc în noi înşine - acolo unde se aude din nou cerul...