Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu

Melodia «Ana» de la Vama Veche: faptul că ai ratat nu înseamnă că «e prea târziu»

Submitted by on 28 februarie 2015 – 23:16No Comment
Melodia «Ana» de la Vama Veche: faptul că ai ratat nu înseamnă că «e prea târziu»

Am ajuns la melodia cu “Ana” căutând un excelent concert Vama Veche din iunie 2000, probabil cel mai frumos concert la care am luat parte, în Piaţa Revoluţiei. Şi pe Net e doar Ana în versiune mai bună.

Mă leg de mesajul melodiei tocmai pentru că e ceva adevărat.

Cel care a scris testul nu e deloc prost, şi sunt rare melodiile care spun ce spune « Ana » de la Vama Veche. E vorba de ratare, şi e corect să fii trist pentru asta. E corect să te doară. Am văzut prea mulţi oameni care simţeau ca au ratat relaţia vieţii lor, şi tristeţea e că acei oameni ar fi putut să nu rateze. Aveau toate capacităţile şi calităţile să fie « la intâlnire cu destinul ». Nu au fost, iar apoi, mai trist, au fost capabili să înteleagă ce, de ce, şi cum au gresit. Ar fi fost poate mai bine să fie complet nesimtiti, nu? Să nu îşi dea seama ce au făcut.

Bun, totuşi, tocmai pentru că e un mesaj rar în media şi zic eu necesar, vreau să îl critic în sensul că nu e ok concluzia că « e prea tarziu ». E trist, poate, dar nu e niciodată prea târziu.

Sigur, mai greşim. Toţi mai greşim. Oare oamenii sunt azi mai pesimişti şi cred că nu li se oferă o a doua şansă?

Nu ştiu, am avut nişte relaţii frumoase şi apoi am ajuns unde trebuie, nu am avut astfel de trăiri de ratare. Problema e ca simt în meodia asta, despre partea cu tristeţea, ceva arhetipal, şi cu asta nu sunt de acord.

Atinge o coardă sensibilă care asteaptă doar atât, tristeţea. Cum era November Rain în vremea celor de vârsta mea, e facut ca să plângi.

Sunt in inima noastră un fel de palete de culori, de game de muzică, de texturi sufleteşti, pe care dacă pui o picătură, totul merge într-o direcţie prestabilită, bucurie, sau, mai ales, tristeţe. Şi nu e corect.

Sentimentul, e corect. Dar, e incorect să apelezi la acest sentiment care mizează pe pierdere, pe tristeţe, pe însingurare, pe ruptură.

Adică, sunt situaţii. Concrete, mii de situaţii. Dar, in inima noastră sunt sentimente pre-setate cum ar zice un computer, sentimente pe care cumva le ştim dinainte, sau fără să fie sută la sută legate de real. Atunci, cand nise pare că am greşit, ne dorim să ne plangem de mila. E pedala pe care apasă melodia Ana, spre final.

Mi se pare foare corect să atragi atenţia, cum o face melodia, avem nevoie de astfel de melodii .

Raţional.

Dar nu sentimental.

Nu, nu e prea târziu. Nu faci o melodie ca să anunţi că e prea târziu. Sigur, o melodie are scenariul ei, ca să iasă, are curgerea ei, dar eu nu cred că e prea târziu. Adica, sentimentul că e prea taziu, e un sentiment greşit. Poate că Ana te asteaptă. Nu se ştie.

Ce vreau să spun e că trebuie să ieşim din artehipuri. Să mergem până la capătul lor. Sunt bune, dar sunt facute ca sa ne ajute să descoperim ceva nou, şansa unică pe care o avem fiecare, la fiecare pasaj, la fiecare intersectie.

Avem șansa de a o recâștiga pe Ana. Dar, poate ca da, poate ca nu, dar cautand-o disperati pe Ana care nu mai vrea nimic, sa atingem sufletului uneia, alteia, care era fata, femeia care ne aștepta. 

Viata e plină de arhetipuri. Călătoria personală, însă, nu e artetipala. E personală, unică. Calatoria e mereu o sansa, are mereu sanse, iar pentru călătoria sufletului, a inimii, nu e niciodata prea tarziu. E doar prea devreme, sau e « nu încă ».

E ca la Dumnezeu. Un ateu nu poate spune că « Dumnezeu nu există ». Ar însemna că ştie cine e Dumnezeu. Un ateu poate spune doar « nu ştiu dacă există ceea ce voi numiţi Dumnezeu, nu am intâlnit aşa ceva ». Deci, orice ateu spune doar, concret,  « Pentru mine Dumnezeu nu există încă ».

Nu există « e prea târziu ». Există fie « nu mai pot, nu mai am putere ». Sau, « există, dar nu încă. Not yet ».

Cred că am dreptate pentru că discuţia asta nu pot să o facă cei care nu au găsit. Pot să o facă doar cei care, cu mâna pe inimă şi poate după zece sau douăzeci de ani de căutări şi de suferinţă, au găsit.

Ei trebuie să ne spună dacă e adevărată concluzia de mai sus, – Există fie « nu mai pot, nu mai am putere ». Sau, « există, dar nu încă. Not yet ».

Pe scurt, nu cred în suferința resemnată, şi nu este o soluţie de ieşire la lumină suferinţa resemnată. Suferinţa trebuie folosită – pentru a ieşi la lumină.

Comments are closed.