Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Eseurile lui Ion, Spiritualitate, Vocaţie si misiune personala

Merită să dai naștere unui copil handicapat?

Submitted by on 27 octombrie 2012 – 16:34No Comment
Merită să dai naștere unui copil handicapat?

E o întrebare care mi-a fost pusă acum vreo 15 ani de o tipă de vreo 20 de ani, după o conferinţă. Articolul nu este direct despre acest subiect, este mai mult despre ce ar însemna de fapt bucuria vieţii, și viaţa care merită trăită.

Atunci eu am răspuns așa: cunosc oameni normali, cu bani chiar și cu multe posibilităţi, care s-au sinucis. Şi știu oameni care au un handicap motor și care au făcut înconjurul lumii (ceea ce eu nu am făcut de exemplu) sau au scris cărţi mondiale de mare succes și utilitate, cum e S. Hawking. Deci, noi personal nu știm cine se va sinucide și cine nu, chiar normal fiind, iar despre handicapaţi nu știm dacă nu cumva se vor bucura de viaţă mai mult decât un tip medicalmente normal, dar care trăiește doar tristeţi și belele.

Dincolo de toate astea, azi era în magazin o doamnă de vreo 60 de ani, alegea un suc. Nu mai era frumoasă, nu mai era tânără, și totuși: trecusem printr-o experienţă foarte stresantă, foarte ciudată, ieșisem la cumpărături, aveam mintea complet spartă în bucăţi, nu mai puteam gândi la nimic anume. Şi mă gândeam doar la simpla aventura a vieţii în stare brută: ești deja bătrân, sau singur, asta conform ideilor, scenariilor sau părerilor celorlalţi, dar măcar ai ochi să te uiţi în jur. Poţi alege un suc, poţi merge până la casa de marcat, ceea ce alţii nu pot face. În unele momente, de stres, de supărare, de „viaţă SF”, îţi dai seama că miezul vieţii e simplul fapt că exiști.

Mai mult decât „nu exiști”.

Poţi ieși la o plimbare. Poţi suna un prieten, foarte concret: alegi numele, pe mobil, și dai de prietenul tău. Poţi privi spre cer. Ești, exiști.

Dpdv al comparaţiilor nu ești sportiv de performanţă, manechin, nu ești miliardar, nu ai mașina visurilor tale, dar totuși ești „acolo”, la bine și la greu, ești ce mai. Uneori, în unele momente de viaţă intensă și lucidă, nu e clar pentru toată lumea că asta e minunea de bază, cea mai mare, cea la care ne putem gandi cu admiraţie când alte minuni nu apar, nu funcţionează? Ai iubit pe cineva, ai facut măcar o faptă bună în viaţă, ai dat măcar un telefon de consolare sau de compătimire, ai dat măcar 1 leu la un om pe stradă: deja strada lumii e mai bună și mai plină de bucurie, iar viaţa ta e deja o dublă minune, deja.

Viaţa e ca o lucrare de școală: un punct din oficiu, minunea de a ne naște și de a exista. Orice notă am da apoi vieţii, și oricât de mult am pica în tentaţia abominabilă a comparatiei, adică unii iau nota 9 sau 10, iar noi doar 6, oricum ai calcula e de milioane de ori preferabil să fii „acolo”, să ai nota 1 chiar sau 2, decât să ai nota zero.

Iar noi, fie pentru alţii fie pentru noi înșine, nu avem dreptul să dăm nota zero, zic eu așa într-o zi de sâmbătă, pentru că e un calcul necinstit, incorect faţă de viaţă: odată ce am ajuns aici, suntem deja o minune. Mai mult sau mai puţin frumoasă, mai mult sau mai puţin conștientă de propria frumuseţe.

Existenţa este deja o frumuseţe în sine, dacă știi să vezi asta, mai precis dacă știi să nu uiţi asta.


Comments are closed.