Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Blog

Metoda suspectului. Când ai epuizat toate strategiile   

Submitted by on 18 iulie 2018 – 21:30No Comment

După câteva job-uri diferite, dacă încă nu am găsit ce caut, nu trebuie să mai caut alt job.

Trebuie doar să mă opresc.

Să mă plimb o zi sau o lună.

Să merg la un consilier de carieră.

Să vorbesc cu toţi prietenii mei şi să citesc toate cărţile pe care ei mi le recomandă.

Să văd toate filmele care rulează în oraş.

Şi apoi să mă întreb: Ce e „suspectîn tot ce am făcut eu până acum?

A căuta suspectul, ca într-un film poliţist, e o metodă inversă faţă de metoda care caută o traumă (ceva „rău”). „Suspectul” carierei mele înseamnă că, în ce am făcut în ultimii ani, mai e „ceva bun” de aflat. Un lucru pe care nu l-am aflat încă şi din pricina căruia sunt neliniştit, nemulţumit, nu îmi găsesc locul. Însă dacă reuşesc să pun întrebarea bună, văd imediat cum simptomele mele (nu îmi găsesc locul şi sunt neliniştit) se transformă în indicii despre identitatea bună la care pot să ajung în viitor.

Întrebările care scot la iveală „suspectul” sunt diferite de la caz la caz şi, în general, fac o legătură între o experienţă „aparent” nefericită şi un „vis” uitat sau lăsat de-o parte. De exemplu, poate că sunt mai creativ decât credeam şi asta explică faptul că nu suport munca de birou (lucru de care mi-era ruşine). Sau poate că îi înţeleg pe oameni şi îi pot ajuta prin consiliere sau recrutare, ceea ce explică faptul că acord încredere foarte uşor şi nu îmi merg afacerile.

Dacă sunt copywriter de şase ani deja şi nu sunt mulţumit, probabil că soluţia nu va fi să mă ocup de strategie: poate că sunt mai bun în domeniul culturii, al afacerilor sau al educaţiei. Sau dacă lansez afaceri de succes, dar nu ştiu să le continui, poate că locul meu e în publicitate sau consultanţă: sunt bun la implementare şi atât.

Cu întrebarea „Poate că… ?” în minte, sunt mult mai aproape de ce vreau de fapt să fac.

 

     Unele lucruri le vezi doar când eşti pregătit

Deşi soluţia bună pare idiot de simplă atunci când se dezvăluie, momentul de revelaţie e foarte rar şi greu de descoperit pentru că e altfel decât toate celelalte momente ale vieţii.

Ca să descoperi o soluţie pentru tine, trebuie ca, în mijlocul activităţii, să devii cel mai relaxat om cu putinţă. Dacă ce ai făcut până acum nu te mulţumeşte, schimbarea de care ai nevoie e mai profundă decât „a face ceva” şi trebuie să ai relaxarea necesară ca să mai cobori un etaj în tine.

E o secundă de ezitare, ca momentul din filme în care totul pare pierdut. De fapt, tocmai atunci accepţi că orice se poate întâmpla. Iar atunci când devii deschis la orice posibilitate, vezi în jurul tău lucruri pe care nu le-ai fi văzut dacă viaţa ta ar fi fost liniştită şi ai fi mers pe un singur drum, fără ocoluri, accidente şi frământări.

 

Soluţia e mereu „după colţ”

Ideile bune apar în ultimele zile, minute, secunde…

Informaţia de care ai nevoie într-o discuţie importantă e strecurată de regulă atunci când ieşi pe uşă, pe pragul ei.

Şi după o lungă cercetare pentru o campanie de publicitate, găseşti brusc soluţia: era printre primele idei pe care echipa de creaţie le-a aruncat la coş. La început ideea suna ciudat, dar acum vine exact ca cireaşa de pe tort.

E ca şi cum „ai da colţul” unei imense construcţii careia îi lipseşte cărămida finală: trebuie să te tragi puţin deoparte ca să poţi să vezi de unde lipseşte sau unde se potriveşte acea cărămida finală, care valorează mai mult decât toată construcţia.

Alvin Toffler vorbeşte despre acest tip de descoperire finală în introducerea la „Şocul viitorului”[i]: ne spune că, dacă acei cartografi dinaintea marilor exploratori nu ar fi desenat hărţi greşite, aceştia din urmă nu ar fi descoperit harta corectă. Ei doar au pus cap la cap nişte hărţi care erau greşite, dar fără de care nu ar fi găsit harta cea bună.

 

 

 

„Nu e perfect, dar nimic nu lipseşte”

Acest alt citat al lui Brâncuşi ne sugerează că există o stare de lucruri pe care o decoperim la un moment dat. Atunci când e „destul”.

Francis Copolla spunea, vorbind despre realizarea filmului Godfather: „simţeam că de acum filmul avea propria viaţă”[ii]. Adică, probabil, avea atâtea lucruri care rezonau cu destul de mulţi oameni încât filmul exista deja, chiar dacă mai trebuia puţin cizelat.

Oameni ca Al Pacino, Anthony Hopkins sau Bono nu au forme fizice perfecte, nu au câştigat concursuri sportive sau de frumuseţe, dar îi recunoşti imediat şi, ca oameni, sunt mult mai reuşiţi decât mulţi dintre cei consideraţi îndeobşte perfecţi. Ceva face că „nimic nu le lipseşte” atunci când îi vezi.

Sau ne putem gândi la cei doi parteneri din filmul Family Man care îşi dau seama la un moment dat că, deşi nu erau bogaţi, nimic nu le lipsea.

La fel, la nivelul carierei, după ce am încercat mai multe job-uri de ocazie imperfecte, ajung să mă întreb: care e locul în care, deşi lucrurile nu sunt perfecte, nimic nu îmi lipseşte? În loc să caut job-ul perfect, mai bine încep să caut job-ul unde nimic nu îmi lipseşte.

[i] Alvin Toffler, „Şocul viitorului”, trad. Leontina Moga, Editura Politică, Bucureşti, 1973.

[ii] Al Pacino, Lawrence Grobel, „Autobiografia, Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel”, Trei, Victoria Books, Bucureşti, 2010.

 

Continuarea in penultimul capitol din Manualul de calatorie pentru 18-30 de ani.

Comments are closed.