Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Metroul, dragostea mea

Submitted by on 24 ianuarie 2015 – 0:19No Comment
Metroul, dragostea mea

O treime din viaţa mea intelectuală, spirituală şi poate chiar emoţională s-a elaborat şi s-a desfăşurat în metrou.

Mi-am dat seama de asta recent. Metroul a fost şi este pentru mine spaţiul filosofic şi creativ şi intelectual poate cel mai des folosit în viaţă (mă refer la cel bucureştean).

Deja, 97 la sută din timp călătoresc cu metroul, pentru că în restul mijloacelor de transport nu poţi ţine o carte în mână cum trebuie.

Iar metroul, din liceu, a devenit locul meu predilect de meditaţie. Locul unde, pelerin în drum spre viitor, dus mai departe, staţie după staţie, an după an, am regăsit mereu o unitate a minţii, a amintirilor, a identităţii. E o metaforă, dar pentru mine metroul e “aproape” ca o biserică. Are totul în el, a avut tot ce aveam nevoie în serile triste şi mai ales în orele agitate ale zilei, ale anilor stresanţi, şi nu datorez mai mult vreunui loc din Bucureşti aşa cum datorez metroului. 

Metroul, a însemnat mai întâi liceul. Cu muzică rock în urechi, cu privirea periculoasă de rocker filosof, am trecut prin Revoluţie şi prin anii de Metallica revenind cu metroul de la liceul de Informatică. Era locul unde mă refăceam, după atmosfera de oameni noi din centru, pentru a reveni în cartier şi printre fraţii şi părinţii mei. Era zona de tranzit, între noua şi bizara identitate de liceean la cel mai bun liceu (ceea ce se traducea în concret prin “baschet, bere şi foarte mult Hard-rock”) şi vechea mea identitate, din casă şi şcoală, care se suprapunea peste cea comunistă. (am intrat la liceu de Revoluţie, cum ar fi).

Apoi, drumul spre facultate. Am făcut ani de zile de studii, şi nimic nu m-a ajutat mai mult ca metroul în cariera mea universitară.

Cel mai bun mod de a reţine lucruri, e în timpul dintre două staţii de metrou. Nu stai ore întregi, ci doar plonjezi cu privirea şi cu mintea pentru un minut, două, destul pentru a reţine ceva din text, şi apoi revii în realitate. Revii, ca Neo, printre oamenii în carne şi oase. Citeşti, un pasaj, o clipă de “în-ţe-legere” (intus-legere, „a citi din interior, dinspre înauntru)), apoi ridici ochii, vezi un bătrân, vezi un cuplu, vezi un om care se întoarce de la muncă. Toate personajele vieţii, despre care citeşti în cărţi, sunt acolo, în metrou. Verifici, cumva fiziologic, din priviri, staţie după staţie, substanţa ascunsă printre rândurile a ce citeşti. Da, privirile şi mirosurile şi hainele şi atitudinile celor care mişcă în jurul tău sunt parte dintr-un decor care îţi confirmă, în bine sau în rău, ce afli din paginile deschise, apoi iar închise, apoi iar deschise.

Metroul, e o muzică în timp real pentru creier. Decorul perfect pentru a reţine atât cât e normal pentru un om să reţină: câte o idee odată! Asta e adevărata lege a minţii, a filosofiei, a spiritului. Tocitul e o aberaţie care apare şi dispare fără urmă în istoria unui om, ceea ce rămâne e: o idee odată. Şi asta ne învaţă metroul, de aceea metroul e cel mai bun mentor pentru cei care vor să lucreze cu mintea, un mentor de tip asiatic, ergonomic, unul care te educă prin ce este, concret, fără să spună nimic.  

Dealtfel şi azi pun un pariu cu studenţii, pariu pe care nu am avut timp să îl finalizez: “iei un student care învaţă câte cinci ore în sesiune. Şi iei un altul care zilnic, în timpul semestrului, are o carte în rucsac, şi citeşte câte o staţie sau trei. Al doilea student ia notă mai bună ca primul”.

La facultate, devenisem specialist în a şti câte cursuri si ce cursuri păstrez pentru a le reciti în metrou. Aveam nişte tehnici speciale, iar şmecheria în fond e că metroul e o fază de deconectare de camera ta îmbâcsită în care ai învăţat toată noaptea, dar nu eşti încă la examen. Dacă ştii să survolezi un text, acel timp de 20 de minute e picătură finală care fixează ideile, drumurile ascunse ale unei nopţi albe, scoate la lumină fără stres pentru ultima dată ramificaţiile complicate ale unei minţi care a făcut asocieri toată noaptea.

Iar apoi metroul, pentru job, pentru orice activitate, e doza potrivită de retragere din fluxul urban. Din toate punctele de vedere. Mai întâi ca timp, trei – cinci staţii. Vii, agitat, cobori scările, şi respiri un pic, te opreşti, te plimbi, preţ de două minute. Înjuri publicitatea idioată şi reflectezi la istoria lumii şi la istoria acestui secol bizar al industriei publicitare. Iei metroul, vezi chipuri, te compari, te ajustezi, la privirile celorlalţi, la atitudinea lor, la muzica zilei. E diferit duminica de Paşti, seara după birou, luna august cu căldura goală a verii, sau ora 11 sau ora 15 a zilei, momente în care nu e foarte clar cine ia metroul aşa cum e clar dimineaţa sau seara.

Apoi ieşirile în bar, seara, in Week –End, revii cu metroul spre casă, mai mult sau mai puţin roşu în obraji, mai mult sau mai puţin mândru sau ruşinat de ce ai zis, de ce ai făcut, şi iarăşi meditezi la viaţă, la tranzitul nostru ca un mare travaliu de la naştere spre ceea ce se zice că va fi moarte dar noi suntem siguri că va fi cu totul altceva, ceva ce seamănă cu un drum cu metroul: “o călătorie cu alţi oameni spre un alt moment”, cam aşa ceva, “ceva în care nu ne oprim şi în care nu rămânem singuri” şi de ce ar fi lucrurile astea aşa şi nu altfel, şi cum ar fi fost dacă cei care au aflat de declanşarea celui de-al doilea război mondial ar fi avut metrou, oare cum s-ar fi privit în ochi acei oameni, … şi aşa mai departe. Staţie după staţie, an după an.

Spaţiul infinit al metroului.

Sau “Infinitul metrou al gândurilor”, e cam acelaşi lucru, după ce ai învăţat să călătoreşti cu metroul. Nu oricine ştie să călătorească cu metroul, de aceea iubesc eu metroul, pentru că poţi să mergi foarte departe doar cu trei staţii transpirate, şi cele mai lungi călătorii imaginare pe unitatea de timp le faci, cel mai des, cu metroul.

Metroul, e spaţiul urban de regrupare printre prăpastiile amețitoare ale săptămânii de 35 de ore.

E țigara fumată în avion înainte de paraşutarea în Normandia.

E timpul de filosofie urbană a oamenilor capsulaţi între mini-universurile zilei postmoderne.

E spaţiul de respiraţie între două călătorii interstelare pe străzile pline cu extratereştrii cu două picioare şi cu un telefon mobil în mână numiţi oameni.   

E locul în care suntem trimişi în permisie, zilnic, pentru 30 de minute, sau 20, oricum s-ar numi războiul zilei de deasupra capetelor noastre.

Metroul, e locul unde, zilnic, ne aducem aminte pentru o clipă că… suntem oameni. 

Comments are closed.