Motivația caldǎ. Sau când se terminǎ viața second-hand

Citisem undeva prin anii 2000 despre un concept de sculpturǎ caldǎ. Pare o idee fericitǎ, care mǎ face sǎ mǎ gândesc la lucrǎri cum sunt ale lui Brâncuşi, sau altele care reuşesc sǎ transmitǎ direct, cu simplitate, fǎrǎ sǎ ȋți storci creierii sǎ imaginezi ce a vrut totuşi sǎ facǎ autorul. Sculptura caldǎ ȋmi sunǎ mie ca o lucrare care, ca orice lucrare, este vǎzutǎ cu ochii, dar apoi conecteazǎ imediat mintea şi inima. Te atinge ȋn plin.

E un termen care mǎ ajutǎ sǎ scriu despre un tip de a cǎuta motivații ȋn viațǎ, care sunǎ bine ȋn teorie dar nu reuşesc de fapt sǎ unifice omul ȋn cauzǎ. E cazul meu, ani de zile: am ȋncercat sǎ fac lucruri dar ȋn mod forțat. Argumentul, povestea mentalǎ suna bine, dar nu era ȋncǎ “pentru mine”.

Prin anii 90, de exemplu, când am stat cinci ani ȋntr-o mǎnǎstire ȋn Franța, mǎ rugam, ca orice novice, dar mai mult decât alții, de parcǎ voiam sǎ ȋl prind pe Dumnezeu de picior. Dumnezeul atotputernic, etern şi transcendent. Când am revenit ȋn țarǎ şi vorbeam cu un bǎtrân preot trecut prin puşcǎrie, duhovnicul meu de atunci, fǎcea nişte ochi cât cepele: “Ioane dragǎ, dar nu aşa se roagǎ! Dumnezeu e bun, ȋn primul rând.. “. Prin urmare, Dumnezeul pe care eu ȋl cǎutam atunci era unul rece, pentru cǎ ȋl cǎutam de fapt cu mintea, nu cu inima.

Una peste alta, ani de zile am avut motivații care erau ȋn mental, dar nu coborau de fapt pânǎ la miez, stomac, inimǎ. Alt duhovnic care mereu m-a ghidat ȋmi spunea, la un moment dat: “Trebuie sǎ renunțǎm la “trebuie”. Am ȋncercat, nu am reuşit ȋncǎ, mult timp. In ultima perioadǎ, ȋncep sǎ mǎ apropii de asta. Iar ideea de motivație caldǎ exprimǎ foarte bine ce ȋmi lipsea.

Motivația, atâta timp cât e doar o strategie sau o sumǎ de paşi spre un scop, rǎmâne rece. Doar mentalǎ. Da, sunǎ bine, dar… e pentru mine? Discutam şi cu atâția studenți: aş putea sǎ fac un magazin bio, sǎ fac publicitate, sau sǎ mǎ ocup de educația cetǎțenilor ca sǎ salvez România. Toate, sunǎ bine. Toate, sunt utile. Dar, e pentru mine?

Trebuie sǎ faci multe greşeli, cǎrǎri aiurea, ca sǎ iasǎ la un moment dat, din propria sumǎ a ȋncercǎrilor, din propriile umbre, direcția corectǎ de unde bate de fapt soarele. E destul de orgolios sǎ credem cǎ vom gǎsi, ca nişte duhuri din Aladin, ce ni se potriveşte bine la 18 ani, dupǎ ce am dat Bac-ul. Ce mǎ ȋnvațǎ Bac-ul, de fapt, despre mine, cel pus ȋn mijlocul societǎții de adulți, care se scoalǎ dimineața şi pleacǎ la birou? Si dacǎ nu mǎ ȋnvațǎ, cine poate crede ca voi alege cu precizie matematicǎ facultatea şi secția care va fi pentru mine farul luminos pentru restul vieții?

In ultimul timp, spuneam, mǎ apropii de nişte motivații care devin calde. Simt cǎ pot fi spuse cu cuvinte, pot fi ȋn mental, dar de fapt ies din mine. Si ǎsta e secretul care mi se pare cǎ face o sculpturǎ caldǎ: ea uneşte mintea şi inima. La fel, o motivatie caldǎ e una care e far, e destinație mentalǎ ȋn viitor, dar e şi o putere care iese din tine, ȋn sensul cel mai concret: a crescut din tine, ȋn tine. Nu ne gǎsim motivații, ci devenim, la un moment dat, motivați cu adevǎrat de ceea ce am devenit.

As putea spune cǎ lumea de azi e rece, ne oferǎ doar task-uri, dead-line uri, scopuri şi parcursuri. Nu ne ȋnvațǎ sǎ ajungem undeva ca oameni. Dar, probabil ca din toate timpurile, ținea de tine sǎ devii, la un moment dat, cineva. Si ca acel moment nu are cum sǎ ti-l consilieze nimeni.

Totusi, azi pare mai greu, pentru cǎ ne furǎ mereu destinațiile secunde. Diploma, masterul. Uitǎm cǎ linia trebuie sǎ o tragem ȋn inimǎ, ȋn suflet. Dacǎ nu reuşeşti sǎ treci dincolo de destinațiile secunde, se paote sǎ trǎieşti mereu o viațǎ secundǎ, o viața second-hand: adicǎ, o viațǎ ȋn care ai citit despre scopuri şi parcursuri interesante, trǎite de alții, dar nu ai ajuns la nota sutǎ la sutǎ originalǎ, la o viațǎ care are curajul, ȋn mijlocul celorlalți, sǎ aibǎ o motivație de care poate nu a mai auzit nimeni vreodatǎ.

De fapt, primim de la viațǎ modele şi idei şi sfaturi, dar ne dezbrǎcǎm de ele, pe mǎsurǎ ce ne apropiem de cine suntem, mergând prin viațǎ, şi trebuie (sau e bine, pentru cǎ tocmai am mai pus un “trebuie”) sǎ avem curajul sǎ trecem dincolo de ce am preluat, pentru cǎ la nivelul motivației profunde avem dreptul şi chiar datoria sǎ fim sutǎ la sutǎ originali.

Si cred cǎ cea mai bunǎ şansǎ ca sǎ ajungi acolo unde motivația e caldǎ, e sǎ faci toate, prostiile sau lucrurile bune, cu o implicare totalǎ, pânǎ la capǎt. Doar atunci o sǎ iasǎ, mai repede si mai ales mai clar, dupǎ arǎturi si tufişuri nesfârşite, inclinația corecta a umbrei, si directia bunǎ de unde vine, de fapt, soarele. Nu gǎsim soarele decât dupǎ ce ies norii. Lumina caldǎ, motivația caldǎ, e acea fereastrǎ prin care doar tu pricepi lumea, şi de unde mergi sǎ o şi schimbi fǎrǎ sǎ eziți, pentru cǎ de-acum acțiune pe teren şi gândire solitarǎ vor fi, pentru tine, permanent reunite, ȋntr-o armonie complete: caldǎ.