Nevoia de « poveste » în scrierea finală a unei licenţe-master-doctorat

La finalul scrierii unei lucrări mari, licenţă master sau doctorat, când nu mai ai chef să scrii şi e prea multă informaţie şi cantitate de corectat şi aranjat, probabil că singura şansă ca să nu te laşi păgubaş e să regăseşti « povestea » lucrării. Story-ul, poate chiar am putea spune basmul: cu intriga, personajele, şi curgerea poveştii, de la intrigă până la deznodământ. Ne pierdem puterile pentru că pierdem din vedere povestea.  

Pentru a regăsi povestea, începe mereu cu concluzia, revino mereu la concluzie, nu la introducere. Concluzia reorganizează ideile, ponderea lor, locul lor, ordinea lor. Apoi, concluzia are o putere ascunsă. Mai întâi, ea te ajută « să vezi cumva fără să vezi » lucrarea finală, sfârşitul ca completitudine, împlinire, achievement. Apoi, regăseşti pofta de a scrie şi de organiza textul, pentru că vezi cum el se transformă dintr-un text străin, inform, diform, într-un text personalizat, care poartă la fiecare rând pecetea ta, a viziunii tale, a personalităţii tale.

Spre finalul scrierii, cercurile de trecere prin text sunt tot mai mari, tot mai complexe, ca la un arhitect care e nevoie să stea ore întregi până regaseşte viziunea completă a proiectului. Pauzele sunt deci tot mai mari. Iar senzaţia că nu mai poţi lucra e de fapt o pauză mare nefinalizată, nedusă până la capăt. Pauza se termină când ai puterea de a relua povestea lucrării, din nou, pentru a completa acolo unde se rupe firul bun al poveştii. Firul bun al « lucrării ca poveste ».

Povestea, de fapt, odihneşte. Şi de fapt ce ne oboseşte ca oameni e masa amorfă de informaţii şi din acest motiv pierderea firului poveştii.

Într-o perspectivă mai largă, procrastinăm pentru că în zona în care procrastinăm pierdem povestea, pierdem sentimentul că împlinim o misiune extraordinară şi mai ales sentimentul că avem un rol unic şi de neînlocuit. Trebuie să regăsim sentimentul rolului nostru personal pentru a debloca procrastinarea.

Iar procrastinarea academică e pentru că peirdem din vedere povestea lucrării. Iar povestea e conţinută toată cel mai bine în concluzie. Nu în introducere. Introducerea e cadrul poveştii, şi uneori anunţă intriga. Dar cel mai des nu are încă « puterea poveştii », şi ne pierdem interesul. Interesul vine din concluzie, acolo vedem ca într-o miez şi intriga, şi personajele, şi desfăşurarea.  

O carte a terapeutei Paola Santagostino (Cum să te vindeci cu o poveste) spune că atunci când încerci să construieşti un basm, te descoperi ca om, şi îţi descoperi blocajele. In mare sunt trei: nu ai intrigă, nu ai desfăşurare, sau nu ai deznodământ. Sau nu ai destule personaje. Am putea transpune asta la scrierea unei lucrări mari: misiunea mea ca scriitor e împlinită dacă am cele patru elemente. Intriga, întrebarea de cercetare foarte bine definită şi care produce efecte. Desfăşurarea, problematica şi cercetarea în sine. Deznodământul, o concluzie şi partea finală care integrează bine tot restul lucrării. Personajele, poate în cuprins mai încap multe subtitluri şi elemente care mi-au scăpat din vedere.

Plăcerea de a scrie şi redacta apare atunci când simţi că din lucrarea ta se degajă un sentiment de « poveste bine legată». Iar povestea e ceva care se ţine mai mult decât numărul de pagini sau informaţii. E povestea mea, unică, o selecţie unică şi intr-o formă unică, a unor informaţii presărate hoatic prin mii de PDF uri.

Puterea a ieşi la capătul lucrării nu vine de la numărul de pagini scrise, ci de la cristalizarea, revenirea constantă la firul poveştii mele. Dacă îmi caut povestea, voi şti ce am de făcut şi cât mai am. Dacă nu caut povestea, pot să aştept luni de zile şi nimic nu se leagă, adaug doar bucăţi fără suflet, fără loc într-o poveste.

Iar pe măsură ce scriu povestea, ştiu bine clar şi organizat şi ce o să am de spus la prezentearea textului.