Noaptea cea mai lungă. O psihologie a crizei spirituale

Măcar o dată în viaţă, oricine trece printr-o perioadă de luptă inegală, necinstită chiar, cu sinele. De exemplu, despre o relaţie: mă căsătoresc sau părăsesc partenerul cu care sunt deja de trei ani de zile? Sau, despre profesie: sunt interesat mai degrabă de afaceri, de un stil de viaţă exotic, sau de a-i ajuta pe alţii? În aceste perioade nu mai știi unde e puterea și unde e slăbiciunea, unde e trecutul și unde e viitorul, aștepţi doar să se întâmple “ceva” în sinea ta, nu știi foarte bine ce, dar “ceva” atât de important încât viaţa de zi cu zi e aproape complet pusă între paranteze, iar soarele răsare degeaba dimineaţa, oriunde ai fi adormit cu o seară înainte.
Toate astea și multe altele sunt de fapt partea vizibilă și psihologică a unei crize spirituale.

Dar spiritul e mereu clar, limpede, de ce există atunci crize spirituale? Tocmai pentru că nu suntem doar spirit. În sinea noastră există o armonie între trup și spirit, iar dacă apare undeva o decizie ascunsă a spiritului, până ce ea nu devine organică, totală, până ce nu ajunge la sentimente, imaginaţie sau chiar și la trup, până ce nu învinge amintirile, obiceiuri mai vechi și alte decizii deja prezente, avem de-a face cu o criză spirituală.

O astfel de frământare poate dura ani de zile, iar starea de disperare la care poţi ajunge uneori, în acele nopţi pe care doar tu le știi, e doar consecinţa emoţională a unei stări de indecizie. Nu e vorba că nu știi ce să alegi, e ceva mai profund: cam știi ce ar trebui să alegi, dar alegerea nu și-a atins puritatea pe care ţi-o dorești.
Altfel spus o criză spirituală e perioada dintre primul moment în care apare o decizie, mică și fragilă, și momentul în care ea devine imensă, luminoasă, principala decizie a vieţii tale. Zile în șir, luni și ani de zile, arzi la foc mic, fără să știi clar de ce. Într-un fel știi, dar de fapt nu vezi foarte bine de ce, sau cum, sau când trebuie să te decizi cu adevărat. Așa cum scrie în Biblie în mai multe locuri, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, despre momentele în care Dumnezeu te încearcă pentru că de fapt vrea să te purifice ca prin foc. Criza spirituală e ca un foc, o furtună care aparent distruge totul, te pune la pământ complet. Dar asta pentru ca la sfârșit să vezi alături de tine rezultatul, scopul, piatra preţioasă care a rezultat în urma întregului proces.

Şi tot în Biblie putem găsi mai multe nivele de purificare. De exemplu, parabolele despre cum separi neghina de recolta cea bună, sau peștii buni de cei răi. Adică, separi ce vrei de ce nu vrei să faci, alegerea bună de celelalte alegeri. Totuși, acesta e doar primul stadiu. Odată ce știi în principiu care e alegerea ta, urmează partea cea mai dureroasă, a două parte, cea ilustrată de exemplu prin parabola neguţătorului care găsește o piatră de mare preţ și vinde tot ce are pentru a o putea cumpăra.

Adică, partea cea mai grea e purificarea alegerii: ai ales ceva, să îţi dai demisia, să te căsătorești sau să părăsești, să te apuci de afaceri sau să te lași de afaceri. Dar acum trebuie să aplici asta, iar alegerea ta să fie pură, completă, să coboare din spirit în trup, în viaţa de zi cu zi, să pună lucrurile în mișcare, și mai ales să ai sentimentul că “Da, am decis!”.

Până atunci, disperarea și însingurarea sunt norul de fum care înconjoară focul unde arde și se purifică decizia. Sentimentul că nimeni nu te poate ajuta și că nimeni nu te înţelege e doar căldura negativă emanată de procesul în care ceea ce tu vrei cu adevărat e bătut cu fierul, ca o sabie ascuţită, pentru a deveni principala ta lumină și călăuză în viaţă.

În aceste momente mergem la biserică, ne uităm la filme sau bem nopţile cu prietenii de suflet, pentru a primi o confirmare pentru alegerea pe care tocmai o facem. De fapt sentimentul de criză e cel care cere confirmare, iar criza va dura atât de mult timp cât vom continua să căutăm confirmarea. Tocmai că sfârșitul crizei e momentul în care decid lucrul, unic poate în viaţă, pentru care nimeni nu are dreptul să îmi dea o confirmare, lucrul pe care doar eu îl știu. Iar cei care merg la biserică și au sentimentul că Dumnezeu nu le răspunde, ei bine… unii autori spirituali spun că el le răspunde prin tăcere: e momentul să descopere că „Dumnezeu e în inima ta”, în ce alegi tu, acolo unde se fac alegerile esenţiale. O alegere esenţială nu are nevoie de confirmare exterioară, e un lucru nou care el, apoi, confirmă tot restul gesturilor, alegerilor, părerilor tale.

Până la urmă, disperarea și nevoia de confirmare sunt cele două semne care arată că se petrece ceva esenţial, că tocmai ești pe cale să descoperi singurul lucru care îţi va oferi seranţă și pentru care nu vei cere niciodată confirmare de la nimeni. Nu este oare asta semnificaţia libertăţii de alegere, faptul că nu mai cerem confirmare? Poate că doar în acest moment te trezești, ca om, și faci o alegere aparent nebunească, adică neargumentată decât de propria ta inimă, dar fără de care viaţa ta întreagă ar rămâne un simplu vis.
De fapt orice criză spirituală e ca somnul paradoxal dinaintea trezirii, plin de coșmare și imagini fantastice, până reușești să aterizezi în ceea ce, de acum înainte, va fi „prezentul tău”. Ea te trece de la „posibil”, zeci de scenarii, la soarele adevărat care trece printre geamurile frumoase ale prezentului în care alegi să te trezești pentru o nouă viaţă care îţi aparţine.

Probabil că cine nu trece măcar o dată printr-o astfel de criză spirituală, deși se trezește pentru a merge dimineaţa la birou, nu s-a trezit niciodată. Doar noaptea teribilă a coșmarelor cu ochii deschiși ne trezește la singura lumină adevărată a unui om: alegerea lui de viaţă.

Şi o astfel de ieșire la lumină se plătește mai scump decât orice pe lumea asta.
Dar tranzacţia e corectă: e preţul vieţii.

Publicat pe Lapunkt, aici: http://www.lapunkt.ro/2013/05/05/noaptea-cea-mai-lunga/