Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Noii înţelepţi

Submitted by on 2 martie 2015 – 12:31No Comment
Noii înţelepţi

Cum pot să lucrez într-o bancă iar seara să și pictez? Sau, cum pot să am un job super-stresant dar să am și o relaţie OK, cu teatru marţi seara și „cină romantică” vineri? Cum pot să câștig din IT dar să studiez și romanul medieval care mă pasionează pe mine ca domeniu intelectual?

Dacă Aristotel ar trăi și ar mânca azi la McDonald’s, cred că și-ar începe Etica altfel, de exemplu așa: “O viaţă normală este ceea ce caută toţi oamenii”.
Într-adevăr, mi se pare că un număr de întrebări în mod normal foarte simple, de genul “Cum să împac utilul cu plăcutul?” au devenit azi o problemă principală pentru majoritatea oamenilor. Iar ceea ce în trecut era un detaliu superficial a devenit azi tocmai semnul unei vieţi împlinite.

Ei bine, ceea ce descoperim pas cu pas e că soluţii există. Pentru orice. Pentru relaţii de exemplu, cărţile sunt pline de soluţii excelente. Unii spun că nu sunt soluţii bune pentru că nu rezolvă nimic, eu cred că ele sunt foarte bune: problema e să găsești cartea potrivită la momentul potrivit. Iar apoi, să ai timp să pui soluţie lângă soluţie! Chiar dacă cineva ţi-ar sublinia cu creionul tot ce ai tu nevoie din cărţile de psihologie, de nutriţie sau de design interior, îţi mai trebuie apoi ani de zile pentru a integra toate astea în mod firesc în agenda săptămânii tale, a nevestei sau a copiilor.

Adică, e ca și cum ai nevoie de ani de zile ca să aduni pietrele (soluţiile), și apoi mai ai nevoie de încă o jumătate de viaţă pentru a le reuni într-o catedrală care se simte că a fost construită de mâna ta, pentru tine, și în care fiecare piatră e la locul ei.
E greu, ia timp, dar asta nu înseamnă că acea catedrală a echilibrului nu există! Mai mult, nu cumva metafora catedralei ne dă o interpretare corectă a situaţiei în care ne găsim, și în care avem impresia că efortul pentru a avea o viaţă normală e la fel de inutil ca munca lui Sisif?
Să vedem.

Mai întâi, ne imaginăm momentul în care o să reușim să îmbinăm corect utilul și plăcutul, datoria și pasiunea, ca un moment de normalitate, adică de ajungere la normalitate. Observaţia mea din acest articol e că astăzi, a ajunge la normalitate e de fapt semnul că ai ajuns la înţelepciune! Nu e un început ci un sfârșit. Şi deci e normal că a ajunge înţelept durează, la fel de mult cât durează construirea unei catedrale.

Putem face o comparaţie simplificată: în Grecia Antică înţeleptul le știa pe toate. Astăzi, înţeleptul e cel care le poate pe toate. Înţeleptul poate face echilibrul de viaţă pe care vecinul nu îl poate face. E capabil să mănânce bio dar să aibă și o super-motocicletă, cea mai bună din cartier. Nu e o înţelepciune în gândire, ci în acţiune.

Prin urmare, dacă am pus primul rând de pietre la baza catedralei și ne apucă transpiraţia când vedem cât mai e de construit, nu e grav, e normal: o catedrală se construiește în zeci de ani. Să ajungi la un echilibru personal e catedrala pe care fiecare dintre noi o construiește azi, o catedrală invizibilă dar puternică… în mijlocul unei mări de claxoane, chitanţe și sonerii de mobil.

Pe de altă parte, ne imaginăm că o să construim (catedrala), iar “apoi” gata, o să ne odihnim. Ei bine nu, dacă reușești să construiești o parte din ea, așa încât să nu cadă atâta cât este acum, ai făcut tot ce se putea face într-o viaţă în anul 2000. Dacă ai reușit să găsești vreo 200 de soluţii concrete și – să ţii cont de ele! – atunci e bine, ești pe drumul cel bun, nimeni nu poate face mai mult!

Iar manualele de psihologie de pe tarabe nu sunt proaste: situaţia în care trăim e mult prea „nasoală”, mult prea degradantă uman și agresivă psihic. E nevoie de o bibliotecă întreagă pentru ca, după ani de zile, să devii înţelept, să găsești înţelepciunea vieţii, adică… pur și simplu normalitatea. Firescul. Arta de a ști “ce”, de a ști “când”, poate de a mai ști și “de ce”, fără frustrări, fără atacuri de panică, fără stări schizoide sau compulsii de tot felul.
În plus, odată ce începi să cauţi echilibrul dintre pasiune și datorie, nu poţi să te oprești la mijlocul drumului. Nu există brevete de înţelepţi „pe jumătate”. Ori ajungi la capăt, ori nu ai ajuns nicăieri. Mai precis, trebuie să accepţi că pentru mult timp vei fi pe drum, că a fi pe drum nu e un drum greșit, e tocmai drumul cel bun.

Iată de ce e normal să avem impresia că “niciodată nu e destul”, că “nu am ajuns niciodată” la un echilibru complet. Şi de aceea mi se pare importantă metafora catedralei ca înţelepciune a vieţii: ea ne ajută să scăpăm de culpabilitatea și stresul zilei de mâine, care… ei bine da, încă nu e echilibrată. Şi ne ajută să nu mai fim invidioși: da, colega de birou face haine de modă în timpul liber și o invidiez, dar dacă mă uit mai bine ea nu a pus la fel ca mine bazele mâncării corecte, sau are o relaţie de toată jena, ori încă nu are timp la fel ca mine să vadă toată filmografia lui Kurosawa.

Nu putem ajunge la un echilibru complet mâine sau peste o lună, dar putem să decidem că vrem să devenim „înţelepţi de secolul 21”. Zilnic, încă o piatră. Încă un pasaj subliniat în fugă între două staţii de metrou, încă un clip de TEDx, încă o idee bună furată la o discuţie pe hol. Încetul cu încetul, catedrala se construiește în jurul nostru. Nimeni nu o vede, nici măcar noi înșine, dar ea e acolo, imensă, tăcută și puternică.

Tăcută mai ales, așa cum sunt toate lucrurile cu adevărat puternice din viaţă.

Publicat pe Lapunkt, 17.06/2013, aici http://www.lapunkt.ro/2013/06/17/despre-viata-simpla-care-a-devenit-complicata/

Comments are closed.