Nopţi albe de sesiune

O amintire din facultate şi o mică psihanaliză a sesiunii.

Seara, spre noapte, înainte de examenul de a doua zi.
Vine până la urmă momentul în care rămâi singur cu foile în față. Şi eşti nevoie să te apuci de treabă.
Ai făcut tot ce puteai pentru a amâna acest moment. Acum, gata, start, trebuie să începi.
E iarnă şi e tăcere afară, sau e vară şi e cald şi sunt greieri, geamul e deschis… şi eşti singur.
Sunt mai multe feluri de a pregăti un examen. Uneori citeşti superficial şi nu prea îţi pasă, alteori cu foarte mult stres. Oricum, pregăteşti momentul, mai schimbi playlist-ul pe care îl ascultai, îţi aranjezi scaunul, mai speli o farfurie în bucătărie sau scoţi hainele de la spălat.

Dar dincolo de toate astea, fiecare examen ne face să creştem, ca oameni. În acea clipă rară, specială, înainte de a învăţa, înainte de examen, în care ne proiectăm toată inima spre viitor.
E acea clipă secretă în care faci un fel de pariu cu profesorul, cu tine, cu viitorul de mâine, un fel de “Poker spiritual”. Mizezi pe ceva. Nu prea contează dacă o să iei examenul, contează aceste momente speciale de miză solitară în noapte, de poker sufletesc din anul 2, sau 3, care vor lăsa nişte urme în viaţa ta. În sufletul tău, acolo unde doar tu cobori sau doar tu te înalţi. Care te vor face să ai încredere în mâna ta, sau mai precis în faptul că poţi avea o mână în viaţă. Că ai dreptul să ai o mână în viaţă, oricare ar fi ea.
Da, esenţialul e invizibil, noaptea, ca un fel de pariu, de test, ca o încercare a sufletului din legendele greceşti. E acel moment ascuns între momentele în care înveţi şi momentele în care încerci să te motivezi să înveţi. Un moment special, undeva la marginea gândurilor, a amintirilor, la capătul corabiei imense care e mintea noastră atunci când rămânem singuri sub lumina solitară a unei lămpi.

Şi uneori, dar numai uneori, apare o revelaţie. Revelaţia. Marele Insight pentru următorii cinci, douăzeci de ani.

“O să învăţ tot”. Sau “Nu îmi pasă”. Sau “O să mă descurc. Sau “O să mă rog la Dumnezeu şi o să mă ajute. Sau “O să am noroc”. Sau “Nu contează nota, contează că eu ştiu că locul meu e în această facultate”. Sau “că locul meu nu e în această facultate”. Sau “contează cât de mulţi prieteni mă aşteaptă după uşa sălii de examen, nu diplomele”.

În momentul de salt în necunoscut care este începutul unei nopţi de învăţat, şi mai ales în saltul spre necunoscut care e momentul în care mă opresc din învăţat, târziu, ca să mă culc, ei bine mă modelez ca om, ca personalitate. Nu ne modelează frica sau stresul iniţial, şi nici munca în sine de 2 sau 10 ore, cât ne modelează felul în care ne proiectăm în viitor, bazaţi pe ceea ce am lucrat sau pe ce ne dă încredere şi speranţă. Acel salt cu mintea, nevăzut de nimeni şi necunoscut nici măcar de mine până ce nu îl fac, este esenţialul şcolii sufletului pe care o lasă în urmă o facultate.

Un astfel de curs a fost pentru mine un curs de anul 2, despre Organizaţii Internaţionale. Profa OK, cursul foarte corect şi interesant, doar că eu eram decis că nu o sa învăţ decât pentru un 5 de trecere. Nu îmi păsa foarte mult în acea seară de facultate. Locuiam singur undeva în Sălăjan spre ultimele blocuri din Bucureşti (mai jos de Circa 13), am ascultat ceva muzică, am tot răsfoit puţin cursurile, am făcut o mare baie, am fumat liniştit la geam câteva ţigări…

Iar apoi, nu ştiu de ce, în loc să mă culc, m-am decis să învăţ cât pot eu de mult. Nu aveam o motivaţie clară. Era cam ora 23. 30, şi cred că am învăţat toată noaptea. Poate că am dormit o oră.

A doua zi, am reuşit să scriu bine, şi ţin minte că mi-a picat un subiect cu căştile albastre ale ONU, soldaţii care au fost atacaţi şi de atunci au început să poarte arme. Somalia, 93… nu era decât o jumătate de foaie de curs, nu ştiam mai mult despre asta pe atunci.

Ei bine, peste doar 2 luni a apărut filmul lui Ridley Scott, Black Hawk Down, unul din filmele mele preferate. E clar că am gustat acest film! Mai ales că mă gândeam… iată cum merge istoria: ceva recent, din 93, iar în 2001 există deja un film despre asta. Îmi picase tocmai subiectul despre Somalia 93.

Sunt mai multe în viaţa mea legate de acest eveniment din istorie care devenise subiect de curs. În octombrie 1993, cam atunci când oamenii aceia (de fapt copiii aceia) se luptau în Somalia, eu tocmai plecam în Franţa la filosofie. Ce coincidenţă, ce sincronicitate! Învăţ despre ceva, văd apoi un film despre o poveste de istorie.. din zilele în care eu tocmai terminasem liceul. După care, am întâlnit pe cineva care era foarte legat emoţional de acest eveniment relatat în film, iar acel cineva a devenit prietenul meu bun. Iar Ridley Scott este şi el unul din regizorii mei preferaţi.

Etc, etc. Iată o întreagă înlănţuire de descoperiri, de sincronicităţi, cele mai importante le păstrez pentru mine, legate doar de faptul că într-o noapte de sesiune am decis să continui lupta, să învăţ cât pot eu de mult.

E o lecţie de viaţă: drumul nostru prin timp nu e făcut doar din activităţi concrete ci mai ales din momente de fineţe, de subtilitate, dar nevăzute de nimeni. Nimeni nu va şti cât de mult te-ai chinuit şi cât de mult ai tras de tine ca să mai înveţi şi cursul 12 pe la ora 4 noaptea: dar în acea clipă în care te-ai decis că mai stai, că rezişti, că de fapt tocmai te trezeşti şi tocmai te apuci de treabă deşi plănuisei să te culci pe la ora 1 – în acea clipă te naşti la adevărata viaţă de om. Care nu e neapărat o viaţă de efort faţă de lene. E mai degrabă o viaţă de reacţii neprevăzute, eroice atunci şi unde nu te aştepţi. Acolo unde nu te aşteptai.
Iar gândul că putem fi eroi, luptători, revelaţia faptului că putem fi eroi sau eroici este, uneori, mai şocant decât ce facem apoi concret: e gândul care ne ridică din mlaştina a ce ştiam despre noi înspre o lume imensă, largă, lumea despre care Neo din Matrix spunea “a world where everything is possible” şi care este, de fapt, pur şi simplu lumea sufletului fiecăruia.
Sigur că mai sunt apoi momente de stres în viaţă, înainte de interviuri, de examene medicale, viaţa e plină de ele. Dar în facultate eşti încă destul de fragil ca suflet, deşi eşti deja destul de mare faţă de liceu. Urma pe care o laşi în istoria nevăzută a spiritului, a aerului de unde ne luăm zilnic puterea, e cea care se va fixa probabil cel mai sigur pentru restul vieţii. Cam atunci se formează scheletul sufletului, într-un fel.

De aceea esenţialul urmelor sufleteşti ale facultăţii nu e toceala: e numărul de pariuri pe care le-ai pus, pe la ora 2 noaptea, cu tine cel de mâine, cu tine cel sperat sau aşteptat, cu Dumnezeul şi idolii tăi, cu mentorii sau demonii tăi, cu tot ce populează “câmpul de bătălie” cel mai larg şi cel mai invizibil care e sufletul treaz, trezit al fiecăruia.
Sunt acele secunde pline care fac de fapt istoria adevărată a lumii, secundele în care ai făcut singur şi nesilit de nimeni o legătură între clipa de acum şi ceea ce poţi tu aduce nou în mijlocul lumii în clipa imediat următoare. Orice fel de legătură, un gând, o speranţă, o rugăciune, o dorinţă, o ţigară aprinsă sau stinsă, o amintire sau o reamintire.
Orice, dar ceva care poate nu ar fi existat niciodată.
Şi care, iată, acum există.
Şi fără de care istoria oamenilor ar fi doar… istoria unor cromozomi.

Asta am reţinut eu din nopţile albe de sesiune: că pot fi, oricând, mult mai mult decât ştiam despre mine. E mai mult decât suficient.