Să ne recuperăm viaţa aruncată la coș

Avem toţi gânduri care ne trec prin minte, formulări reușite sau foarte frumoase, dar pe care nu avem timp să le notăm. Idei de proiecte pe care le-am putea lansa, dar amânăm și… se pierd. Senzaţia ar fi de mii de comori, mici comete care ne ies din suflet și din minte, și care pleacă în spatiu, să zicem… degeaba? Nicăieri? Ducem cu noi speranţe, suspine de suflet, imagini care ar putea schimba soarta lumii sau măcar a noastră și a prietenilor noștri prin frumuseţea și originalitatea lor. Şi le pierdem pe toate pe drum, una după alta, an după an.

Iată o scenă zic eu cutremurătoare, finalul din Blade Runner, despre faptul că oamenii văd lucruri, trec prin experienţe imense, dar nu pot înmagazina toate astea, iar atunci când va veni ceasul imaginile vor muri odată cu ei.

”I’ve seen things you people wouldn’t believe”.

La ce îmi folosește mie că a Roy văzut lucruri extraordinare? Aș vrea să le pot vedea și eu: să pot să cred că le-a văzut, și să le duc mai departe cu mine. Oare e degeaba, și toate aceste gânduri pleacă într-adevăr în spaţiu ca o pasăre care își ia zborul? Nu cumva ideile alea rămân acolo, într-un univers mult mai mare pe care noi nu îl vedem cu ochii, de unde așteaptă să coboare din nou?

Pe de o parte, poate că nu toate ideile trebuie recuperate, investite, reinvestite, reciclate. Uneori, merită să te bucuri singur de ele. Totuși, dacă vrem să punem mâna să facem o planetă mai bună, adevărata recuperare și ecologie privește “gunoiul” imens de idei plecate printre stele, undeva unde plutește oarecum “degeaba” din absolut toate punctele de vedere. Acele lucruri care nu foloseau la proiectul stresant din momentul de faţă, care pareau un “simplu deșeu”, si care ascundeau de fapt o putere de schimbare a lucrurilor mult mai mare decât a tuturor proiectelor stresante din viaţa mea..

“Gândirile” frumoase sunt poate lucrul care mă reprezintă cel mai bine. Şi de ce le dau drumul să plece în univers, fără să le plantez undeva? Fără să le cobor undeva în lumea mea sau a altora? Poate pentru că lumea în care eu trăiesc acum nu are loc pentru “ce mă reprezintă” pe mine, sau măcar nu are timp pentru așa ceva. Cum aș putea să forţez lumea din jurul meu să fie mai largă și să aibă loc pentru toate lucrurile frumoase pierdute la o cafea sau la o meditaţie pe tren?

Mă gândesc că soluţia e ca în teoria aia că banii vin la tine atunci când ești pregătit să îi folosești și nu să îi pierzi. La fel, e nevoie să ajungi să crezi în rostul tuturor acestor gânduri frumoase. Să le vezi rostul cu ochii inimii, nu doar cu imaginaţia. Personajul din scena de mai sus, am putea să ne gândim că mai are o zi de trăit: ce ar face? Şi-ar nota toate gândurile frumoase pe care le-a avut, toate imaginile frumoase pe care le-a văzut? Poate, dar dacă ar avea mai mult de o zi, ar putea face ceva mai interesant: să pună în aplicare măcar unul din gândurile frumoase pe care le-a avut.

Altfel spus, dacă vom continua la fel, viaţa noastră va fi o linie de o zi, două, zece ani, un drum în care ne dezbrăcăm progresiv de noi înșine, mergând spre acel moment în care, goi, la fel ca Roy din fimul lui Ridley Scott, vom spune cu tristeţe: “toate aceste gânduri s-au pierdut în timp”. Pentru că ne-am preocupat doar de proiecte care nu lăsau loc pentru acele acţiuni care să ne reprezinte cu adevărat.

Sau, viaţa noastră poate fi începând de azi o linie în care, zi de zi, aducem gândurile personale în lume și astfel ne îmbrăcăm progresiv cu noi înșine. Începem cu un carnet sau un jurnal, apoi cu niște articole, cu fotografiile sau poeziile pe care am fi vrut să le facem sau să le scriem de zece ani deja. Cu niște proiecte 100 % selfmade dar și 100% realizate!

Iar la final, vom schimba fraza: “I’ve done things you people wouldn’t believe.”

Iar toate aceste lucruri personale vor fi hainele sufletești, minunate și perfect la modă cu noi înșine, pe care nimeni nu ni le va lua niciodată - nici după ce filmul se va fi terminat.

Publicat pe Lapunkt, 2 11 2014,  aici.