Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Eseurile lui Ion

O dragoste care durează trei ani nu e dragoste

Submitted by on 2 noiembrie 2014 – 12:13No Comment
O dragoste care durează trei ani nu e dragoste

Toate relaţiile frumoase încep pe o bancă în parcul din spatele liceului, într-un compartiment de tren, într-un bar sau pe un balcon, la un chef neprevăzut care devine apoi sărbătoarea naţională a vieţii tale. Încep cu acele zile binecuvântate în care stai ore întregi, vorbeşti despre zeci de mii de chestii utile și inutile şi îţi ridici ochii din când în când la stele, mulţumind cerului pentru cât de urât a fost înainte și cât de bine e acum.

După care ni se spune că dragostea durează trei ani de parcă ar fi un virus primejdios de care trebuie să scăpăm cât mai repede. Deși dacă ai făcut puţină sociologie și citești mai atent statisticile despre această idee cu „trei ani” te cam ia durerea de cap. Oricum, chiar și fără puţină sociologie, ne putem întreba așa: nu cumva cercetările respective s-au focalizat tocmai pe trăirile romantice de liceu iar apoi au pus întrebări cu răspuns evident fatal la oameni de peste 40 de ani, care acum trăiesc dragostea complet diferit, genul de cercetări care stabilesc indicii de colesterol pentru un om de 50 de ani după organismul unui tânăr de 25? Nu cumva există second degré sau troisiemme degré chiar și în dragoste, la fel ca și în scris sau în gândire, subtilităţi care se construiesc în timp și fără de care același tip de cercetări ne-ar spune cu sânge rece că bietul Nichita Stănescu scria poezii mai prost decât își făcea compunerile la școală? Sau, să o luăm altfel: „Dragostea nu mai e ca la început? Bravo ţie, prefer să aud asta, pentru că dacă dragostea ta a rămas la fel de ani de zile înseamnă că ești puţintel handicapat emoţional și chiar nimeni nu ar vrea să audă asta, nu?”

Una peste alta, e adevărat că din afară orice relaţie pare condamnată să devină în scurtă vreme un film prost cu certuri, activităţi mai mult sau mai puţin umilitoare de menaj şi copii duşi zilnic în stare de asediu la grădiniţă. E sentimentul pe care îl ai când vezi (tu având douăzeci de ani) doi oameni căsătoriţi cu doi-trei copii: aparent nimic nu mai e romantic în scena cu pricina, iar cuplul a ajuns la polul opus faţă de ce fusese la început. În loc să-și vorbească despre lucruri interesante, despre ei, despre lume și despre stele, cei doi lucrează non-stop ca niște furnici legate cu lanţul de gât de zeci de activităţi sută la sută domestice, prinşi până la ultimul degeţel între mii de obiecte electro-casnice și dulapuri pline ochi cu cârpe mai mult mai mai puţin inutile. Iar când unul dintre cei doi se întoarce din oraş, nici nu mai are timp pentru un sărut, abia are timp să transmită buletinul de ştiri cotidian despre: 1. ce a fost deja realizat şi 2. ce mai e de făcut în seara asta sau mâine dimineaţă.
Hai să vedem. Mai întâi, dacă ai rămâne pe acea bancă romantică timp de ani de zile ai ajunge să te plictiseşti, logic nu? Apoi, odată ce vrei să-ţi petreci timpul cu cineva pe care îl iubeşti, pentru că e interesant și unic, ei bine la un moment dat te scoli frumos de pe bancă şi începi să te ţii după el. Lucrurile pe care le faceţi împreună nu sunt deloc „dintr-un alt film” decât banca din parc unde aţi stat la începutul relaţiei: e acelaşi film care dintr-un trailer care la început era mic începe să devină un montaj şi un scenariu tot mai lung şi tot mai complex.

Chiar dacă pentru un observator neutru nivelul de comunicare emoţională pare mai scăzut într-o bucătărie murdară decât seara sub stelele unui parc, trebuie să citeşti printre rândurile vieţii. De fapt emoţia nu a scăzut ci a devenit mai subtilă şi cu timpul s-a pulverizat și s-a imprimat ca o patină pe zeci de lucruri, situaţii, obiecte şi persoane care au intrat ca niște personaje secundare magice în scenariul relaţiei, pe măsură ce cortina s-a ridicat tot mai mult peste cele două personaje principale care la început fumau o ţigară sau beau o Coca.
Dacă reuşeşti să citeşti viaţa altora « printre rânduri », observi că o comunicare care a început ca o simplă discuţie pe o bancă se transferă în timp (se reîncarcă) în două alte mari nivele de viaţă: activităţi şi apoi obiecte. Putem « vorbi » prin obiecte şi putem vorbi prin activităţi făcute împreună (ne spune de exemplu Gary Chapman cu cele cinci limbaje ale iubirii, care sunt mai multe dacă le aplicăm la fiecare personalitate). Iar toate planurile foarte concrete de Week-End făcute împreună pot fi la fel de interesante ca statul pe bancă. Poate chiar mai interesante, nu? E doar un alf fel de a ieși din clasă și de a fugi din liceu, de la ore (numele de liceu al „job”-ului de acum) pentru a fi „doar noi doi, împreună”.

Paul Virilio, filosoful „vitezei”, scria într-o carte că lucrurile se mișcă astăzi atât de repede încât arhitectura „a fost aruncată în aer”: ferestrele s-au metamorfozat în televizor (sau Smartphone putem adăuga) iar ușile au devenit mașinile cu care ne plimbăm. La fel e cu banca romantică din parc, o relaţie normală o aruncă în aer și apoi ea se metamorfozează în timp și spaţiu sub forma unor ritualuri, spaţiu comun, istorie comună, ajungând până foarte departe: copii, posesiuni, amintiri și proiecte comune.

La început era doar atât, banca: pachetul de ţigări căzut sub bancă, mobilul pe care sună părinţii în disperare, cartela de metrou cu care mergi să îţi conduci iubita acasă şi sticla ei de Cola care ţi-a rămas în rucsac. În timp obiectele din jur încep să se metamorfozeze ca prin magie: sticla de Cola devine tot ce înseamnă mâncare şi aprovizionare, mobilul care sună se transformă în aspiratoare, televizor şi maşină de spălat, pachetul de ţigări se trasformă în sute de mese la restaurant luate în doi sau cu prietenii, cartela de metrou se transformă în job, mașină şi bani în bancă, iar rucsacul din spate se transformă în scaune, mese, pat şi… apartament.

E aceeaşi bancă romantică, aceeaşi bucurie de a fi cu celălalt care se transmite încetul cu încetul la restul vieţii, ca o piatră aruncată în apă care transmite tot mai departe cercurile ei concentrice până ocupă toată suprafaţa lacului.

Care e atunci treaba cu cei trei ani? Mai mult ca sigur sunt doar certificatul de garanţie. Cercetătorii noștri foarte avansaţi au descoperit pur și simplu că mașinăria umană intră în „călduri spirituale” pentru ceva mai mult de trei zile sau un anotimp. Doar că ăsta e doar certificatul de garanţie lăsat de univers pentru dragoste: a nu se confunda cu instrucţiunile de folosire. Aici e treaba noastră, a fiecăruia, dincolo de garanţia oferită de natură, ca la nivel de spirit, creativitate și imaginaţie să folosim și să transferăm romantismul din parcul de la începutul poveștii spre restul lucrurilor din viaţa noastră care nu au fost încă atinse de dragoste.

Se știe, poţi să-ţi arăţi dragostea nu doar printr-un sărut, ci și prin cafeaua lăsată dimineaţa pe masă, prin cadori, dar chiar și prin acte și chitanţe plătite la momentul potrivit, prin telefoane date de departe, mici gesturi supriză care vin de foarte de departe, de pe la ora 19.20 la birou, dar sunt din ce în ce mai aproape de inima partenerei tale. Cum spunea băieţelul aparent sadic din filmul Home Alone doamnei cu porumbeii, „dacă nu îţi folosești inima, ea o să ruginească”. Treaba asta nu e înscrisă în certificatul de garanţie, el ne spune doar cât timp durează dragostea dacă nu faci absolut nimic pentru ea și încerci să nu o strici singur.

Sigur, poţi să rămâi un ursuz fără imaginaţie care merge cu prietena să cumpere un aspirator şi care se gândeşte mereu în sinea lui « Mai bine rămâneam eu liniștit să îmi văd meciul, azi, ieri și în toată viaţa mea nenorocită!». Dar, dacă ai nimerit o relaţie pur şi simplu normală, adică una care care te eliberează de « ursuzenie » şi te deschide tot mai mult la suflet şi la minte, atunci eşti fericit cu iubita ta oriunde ai fi şi orice s-ar întâmpla, pe zi ce trece, an după an.

De fapt, într-o relaţie normală începutul cel frumos nu se pierde, din contră: banca romantică e de fapt perioada de profeţie, iar fiecare din cuvintele spuse atunci sub stele se împlinesc apoi, lună de lună, pentru ani de zile. Pentru că în fiecare seară, cu aspiratorul stricat şi cu multe vase nespălate prin jur, te duci în mijlocul sufrageriei şi te aşezi frumos lângă iubita ta pe canapea: e aceeaşi bancă romantică şi plină de speranţă unde totul a început, de ani de zile.

O profeţie de cinci zile, trei ani şi o mie şi una de vieţi.

Notă. Poate că ce vor să spună cercetările cu pricina nu e chiar inutil: poate că cei trei ani sunt un fel de prim test, adică în mod normal dragostea superficială nu durează mai mult de trei ani. Prin urmare, iată un test simplu: o dragoste care durează mai mult de 3 ani e una adevărată, la fel cum cineva care nu a fumat un an se presupune că a reușit să se lase de fumat. E un test complet idiot, sunt de acord, dar oricum e mult mai deștept decât să afirmi că dragostea durează trei ani, atunci când întreaga istorie a lumii cu poveștile ei dar și cu aspiraţiile știute și neștiute ale oamenilor nu spun decât un singur lucru: o dragoste care durează trei ani nu e dragoste!

Publicat cu titlul „Dragostea durează trei ani”: profeţie sau certificat de garanţie? in revista Lapunkt. 

Comments are closed.