O veste proastă și ce ar trebui să facem cu ea

Ne place să dăm vești proaste, adică să le anunţăm. Cel mai repede se află că cineva a murit, e în comă, a avut accident. De ce? Eu cred că vrem să fim importanţi, mai mult sau mai puţin inconștient, și e cel mai ușor să fii important când dai o veste proastă. Iar mass media a devenit „o veste proastă în sine”.    

Ne place să aflăm și să dăm vești proaste, și să fim importanţi. Dacă nu prin ce facem, măcar să fim importanţi prin faptul ca dăm acea veste proastă, care flatează partea josnică a fiecăruia din noi, doritori de sânge și de știri incredibil de proaste.

Asta e o observaţie să zicem sociologică, nu neapărat generalizatoare de morală.

Inversul ei ne-ar învăţa ce am putea face ca să trecem cu demnitate prin viaţa socială.

Mai întâi, să nu urmărim să fim importanţi, ci doar să facilitam, să ajutăm lucrurile și oamenii să creasca în jurul nostru. Să nu vorbim când sunt vesti proste, nici măcar bune, dar să intermediem momentele de tranziţie între eforturile oamenilor de a reuși ceva în viaţă. Cum spunea Maica Tereza, “eu sunt o cale pe care ceilalţi pășesc”.

Iar apoi, să nu ne preocupe veștile, ci oamenii. Să nu umflăm durerea lumii, să nu o precipităm, să nu ne precipităm la rezervorul cu sânge și șoc. Să păstrăm pacea între oameni, adică între mine și vecinul de bloc sau de birou, pacea din jurul meu să rămână în jurul meu.   

Să devenim niște găuri negre în ce privește răutatea și durerea, să se stingă tensiunea în jurul nostru și să rămână ce va rămâne și după o știre proastă, dar fără disperarea sau circul public al bârfelor nestăpânite, anume privirea și atingerea prietenilor, și apoi tăcerea fiecăruia sub stele.