Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Oraşul prietenilor

Submitted by on 18 septembrie 2015 – 16:05No Comment
Oraşul prietenilor

Acum cativa ani m-am reapucat de condus, după vreo zece ani de mers pe jos sau cu bicicleta. Ca un şofer care nu mai are instinctele la degetul mic, eram atent la maşinile din jurul meu. Şi mi-am dat seama că mă gândeam încontinuu că “poate intră careva în mine” – mai ales că “urmăream” cu mintea mai mult maşinile decât oamenii din ele. Din afară, maşinile se pretează foarte uşor unei stări de spirit pesimiste, agresive, critice, la bază bănuitoare: “sigur e un mitocan prost înăuntru”.
După care mi-am dat seama că înăuntru sunt totuşi oameni, şi, mai ales, că acei oameni mi-ar putea fi prieteni. Sau rude.
Da, dacă ai şti că toţi cei din maşinile din jurul tău îţi sunt prieteni sau rude, nu te-ai mai gândi că poate intră în tine şi în orice caz nu i-ai mai critica din principiu – pentru că sunt mulţi, pentru că nu conduc cum trebuie, pentru că au făcut asta sau ailaltă.
Iar treaba e valabilă pentru orice situaţie socială: de exemplu vânzătorul cu care intri în vorbă în magazin sau cel care urcă în acelaşi autobuz cu tine. Dacă acel om ţi-ar fi prieten? Lumea ar fi cu totul altfel.
Atunci când ceri ceva într-un magazin, dacă presupui că vânzătorul e un străin, îl vezi ca pe un simplu vânzător, eşti suspicios, morocănos, închis la gură şi la suflet. Dacă ţi-e prieten, faptul că ţi-e prieten te trece imediat dincolo de linia de servire, birou sau masă… direct în lumea lui. Şi din acel moment, la acel stil de magazine unde ai un prieten (de sport, de cărţi, de pantofi), o să ai mereu impresia că întâlneşti un prieten, o să poţi să te pui în pielea vânzătorului.
Nu cred că există o morală care o să ne facă civilizaţi prin nişte reguli, oricare ar fi ele, şi de la Aristotel până la Levinas via Rilke sunt unii care cred că mai degrabă o singură prietenie schimbă în bine atmosfera şi viaţa unui om în mijlocul oamenilor. O singură prietenie reface graniţele, empatia, interesul şi atenţia călătorului pentru toţi oamenii unui oraş.
Un fotograf zicea odată, mergând pe tren, că nu oraşele sunt frumoase, ci ele devin frumoase atunci când ai un prieten care locuieşte în acel oraş. Observaţia e şi mai valabilă atunci când în acel oraş locuieşte persoana iubită: numele acelui oraş, anunţat prin gări sau radio, e numele celei mai frumoase destinaţii din lume, unde toţi oamenii sunt mai degrabă potenţial prieteni decât duşmani.
Partea frumoasă e că suntem liberi să alegem versiunea, să alegem la răscrucea între competiţie dură şi prietenie sinceră. Pentru că, în cursul zilei sau al anului, accidentele neplăcute sau întâlnirile plăcute sunt la fel de multe, statistic vorbind. La bază, cum spune Al Pacino, într-o scenă din filmul GlenGarry Ross, “viaţa e o sumă de ocazii”, de momente bune şi rele. “Te temi de boală, de accidente de avion de avion? Nimic din toate astea nu se întâmplă. Totuşi, noi ne temem de ele”.
De fapt, se mai întâmplă, dar oricine e cinstit recunoaşte că de regulă se întâmplă la fel de multe accidente câte minuni sau întâlniri providenţiale. Statistica e valabilă în ambele sensuri: ceilalţi vor intra peste mine, ca nişte lupi, sau nu vor intra peste mine, ca nişte prieteni cu care mă simt bine şi care mă respectă. Adică, matematic vorbind sunt liber să aleg versiunea prieteniei, şi atunci “oamenii răi” devin accidentele vieţii mele. Sau… invers, bunătatea e o excepţie.
Dar problema nu e doar matematică în sensul cantitativ. Mai întâi, chiar dacă oamenii se împart cantitativ în oameni cu colţi şi oameni care îţi întind mâna, de remarcat că de fapt colţii sunt mai puţin reprezentativi pentru specia umană decât un surâs şi o mână întinsă.
Mai ales atunci atunci când surâsul şi mâna întinsă sunt neaşteptate.
Mai ales pentru că, de fiecare dată când apar, de fapt în esenţa lor sunt neaşteptate.
Da, sunt refuzuri sau duşmănii care te lovesc ca o traumă şocantă după luni de zile de viaţă liniştită. Dar sunt, invers, surâsuri neaşteptate care vin ca o resuscitare a inimii şi a credinţei în inima omului, după luni de zile de tristeţe mohorâtă. Iar în lumea sufletului, cu o rândunică se face primăvară! Adică, plecând de la duşmănia cea mereu previzibilă, prietenia e de fapt mult mai imprevizibilă nu doar ca moment în care apare ci şi în ce înseamnă pentru cel care o primeşte în mod gratuit, şi de aceea devine mult mai preţioasă şi mult mai uşor de reţinut pentru restul vieţii.
Nu doar ca amintire, ci ca model de conduită.
Asta au înţeles Francisc din Assisi, Gandhi, şi atâţia oameni ai păcii din viaţa noastră sau din trecut. Au înţeles că adevărata traumă care te marchează e, paradoxal, nu omul rău la care te aşteptai, ci omul bun la care nu te (mai) aşteptai. E o “traumă bună” care produce efecte benefice tot mai puternice, pentru restul vieţii.
E destul un om cu adevărat bun pentru ca să găsesc mereu în mine puterea de a zâmbi la toţi oamenii (posibil răi, cine ştie asta?) pe care îi voi întâlni pentru restul vieţii şi să nu greşesc făcând asta. Invers, sute de oameni răi în jurul meu nu sunt destui pentru ca, dacă şi eu aleg să mă port rău cu absolut toţi cei pe care îi voi întâlni, să nu greşesc cu siguranţă undeva, măcar în ochii cuiva. Sau, în ochii istoriei, pentru că uneori universul întreg aşteaptă doar gestul meu de prietenie creatoare la care să conspire apoi cu toată bunăvoinţa.
De fapt oamenii împăcaţi şi fraterni schimbă sensul istoriei, îl duc cu un dram de speranţă mai departe şi cu o treaptă mai sus spre cerul albastru al oamenilor. Pe când oamenii fratricizi şi agresivi nu schimbă sensul istoriei, îl ţin doar pe loc, îl opresc pentru un timp mai scurt sau mai lung, până ce revine din spate sau răsare de unde nu te aştepţi lumina pusă sub obroc a unei inimi curate: adică, o inimă care iartă şi acceptă.
Până la urmă cine oare mă împiedică să decid să fac parte din versiunea bună a istoriei oamenilor, cea care a mers mai departe şi care va merita povestită mâine sau peste zeci de ani, şi să ies cu sufletul neferecat mâine dimineaţă din casă? Nu mă împiedică nimeni.
Iar universul conspiră la atitudinea mea bună şi îmi trimite semne: toţi cei care se decid pentru a scoate din buzunar cartea de vizită a prieteniei chiar întâlnesc un prieten, în carne şi oase, nu mai departe de gura de metrou. Din prieten în prieten, oraşul devine casa lor mai mare, oameni fericiţi şi înţelepţi!

Publicat pe Lapunkt, aici

 

 

Comments are closed.