Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Spiritualitate

O viaţă fragmentată nu poate fi unificată decât prin spiritualitate

Submitted by on 8 martie 2014 – 23:15No Comment
O viaţă fragmentată nu poate fi unificată decât prin spiritualitate

Problema la ordinea zilei e singurătatea existenţială. Ne lipsesc întâlnirile «suficiente», satisfăcătoare, care să continue oricât de mult şi de bine am vrea. Deşi avem mii de contacte, ceva face că suntem mereu singuri.  

În sensul că firele directe între om şi lume nu mai există. Adică, firele de viaţă ale omului interior nu se mai continuă firesc spre firele lumii exterioare. Între ce facem şi ce se întâmplă s-a produs o ruptură. Şi atunci căutăm să reconectam firele noastre, de gândire, de imaginaţie, de speranţă, de visare, la firele lumii care se învârte parcă într-o altă sală de film din același Mall.

Această ruptură explică drogul muncii, pentru că munca te face să uiţi că eşti singur în sensul de «ne-legat de viaţa universului », şi, pentru o parte din viaţă măcar eşti legat din nou la lume. Ai un rol, ai o treabă, eşti prins undeva. Cum spune sociologul Richard Sennett, „eşti” un job (job-ul are ca sens « o bucată de lemn dintr-un angrenaj »). Drogul muncii nu apare probabil doar din individualism (pentru bani), ci pentru că este minunată senzaţia de a nu mai fi singur – existenţial vorbind.

Doar că munca aduce o fragmentare între relaţia de acasă sau din grupurile de prieteni şi relaţiile de la muncă. Pentru a păstra sentimentul că eşti parte din lume, trebuie ca inima ta să se rupă în două, măcar în unele momente. Cum s-ar putea ca inima să rămână întreagă, fără să schimbi viteza ieşind de la birou şi venind spre casă, să fii tot tu, doar tu, sub aceleaşi stele?

Nu ştiu încă cum se poate face asta, face parte din ce caut eu şi din programul meu, dar ştiu că soluţia nu poate fi din zona de strategii de copying, ci din zona de spiritualitate.

Doar o identitate spirituală (care poate fi şi (doar) o metaforă) poate rezuma, poate reduce disonanţa cognitivă dintre job şi viaţă intimă. Adică, tocmai ce s-a pierdut pe drum. Spiritualitatea.

În ultima lună am făcut nişte căutări despre călugării benedictini, începând cu regula Sfântului Benedict prin anii 500, care a durat până astăzi, cu principiul celor 3 de 8. 8 ore de somn, 8 ore de rugăciune, 8 ore de muncă, de multe ori muncă grea la câmp. Dar şi munca intelectuală, icoane, cântece, etc. Antichitatea filosofică a ajuns la noi prin aceşti călugări benedictini, în ce priveşte Occidentul.

Şi te gândeşti: Ok, azi avem nişte 6, 7 ore de somn; avem 8 ore de muncă; iar… unde s-au dus cele 8 ore de rugăciune? Nu zic că trebuie să ne apucăm să ne rugăm 8 ore ca să avem un Work-Life Balance. Zic că secretul echilibrului se prea poate să fie tocmai dincolo de balanţă, dincolo de ideea de echilibru matematic, într-o « a treia cale » care reuneşte primele două, calea spirituală.

E ca la un eseu prost făcut: ai teza, şi apoi ai antiteza. Gen « avantaje şi dezavantaje » ale…. Dar nu ai sinteza. Un eseu bun face şi sinteza, care e al treilea moment.

Iar Work-Life Balance cred eu că se poate face cu adevărat prin ceva ce nu ţine nici de Work, nici de Life. La fel ca mica imagine a lui Aristotel, despre substanţă: o pecete pe care scrie « BA » e mai mult şi diferită de « o pecete pe care scrie A plus una pe care scrie B ».

Echilibrul între viaţa din inimă şi viaţa din dezastrul haotic din afară e doar un fel de categorie, un îndemn, de genul „Hai să găsim un echilibru”. Dar nu e răspunsul concret. Răspunsul concret, care poate să asume cele două părţi, nu poate fi decât spiritual, tot mai des asta e părerea mea, mai ales pentru că nu poate fi altceva: procedând prin eliminare, dincolo de inimă şi muncă, ce mai e? Păi, ceva care e undeva între spirit şi suflet. Ceva care ţine de identitatea spirituală, deci.   

Dar o cale spirituală e greu de găsit, pentru că trebuie să fie o cale spirituală care ţine cont de cele două segmente de viaţă, Work şi Life, pe bune, concret. O spiritualitate care pleacă în eter, pe altă planetă, nu poate face un astfel de echilibru. De aceea nu avem încredere în spiritualitate. Dar nu înseamnă că ea nu există.  

Înseamnă că asta avem de căutat: o spiritualitate care bate la un ceas corect, pe care sunt înscrise şi orele muncii, dar şi ale inimii, dar care a devenit o cântare a orelor unei vieţi unificate. 

Cum spuneam, nu am încă un răspuns, dar mă gândesc tot mai des la deviza benedictină « Ora et Labora ». « Work and Pray ». Pe lângă muncă, mai trebuie ceva, ceva care ţine de spirit, ceva care să aducă în toate acea pace a sufletului pe care o poţi avea chiar dacă eşti complet transpirat, obosit, cu mâinile rupte dar cu inima întreagă.      

Comments are closed.