Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Oamenii buni se întâlnesc întotdeauna

Submitted by on 4 aprilie 2016 – 19:49No Comment
Oamenii buni se întâlnesc întotdeauna

Stăteam la o cafea cu un tip din publicitate, un om de la care nu asteptam nimic special în afara admiraţiei pe care o am din principiu pentru cei din publicitate, şi care pană la urmă mi-a lăsat o amintire mai plăcută decât a multor prieteni, în doar două întâlniri. Şi îmi spunea că visează la ziua în care se vor aduna, ca printr-o minune, toţi “oamenii cinstiţi”, zicea el. Adică, el credea că oamenii cinstiţi sunt făcuţi să se reunească, iar lumea va deveni bună prin această reunire.

Oamenii Ok aş zice eu. Oamenii buni, de fapt.

Oamenii cu care “te simţi bun”, pentru că… aşa se definesc oamenii buni. Prin faptul că sunt pe lungimea de undă… poate nu a ta, dar “acea” lungime de undă miraculoasă, care trezeşte în tine ce e bun. Iar ce e bun nu e ceva câştigat, nici înnăscut nici dobândit, e tocmai minunea din inima noastră, care se aprinde doar la întâlnirea cu altceva, bun, din alt om. Faptele bune, oricât de multe, oricât de mari, pot să ne lase singuri şi plini de angoase.
Întâlnirea cu un om care trezeşte “speranţa în mai bine” e singura, adevărata soluţie.

Adică am putea remarca, pentru o mică pauză de discuţie teologică, că adevăratul sentiment că “eşti bun” nu e datorat faptelor bune pe care le-ai făcut. E ceva dincolo de fapte, e, tocmai, un sentiment unic în viaţă, iar acel sentiment, odată simţit, face că poţi face în continuare fapte complet reprobabile, urâte, sau urât mirositoare pentru societate, şi totuşi să fii plin în sinea ta de speranţa că “va fi bine”. Să fii “complet în rahat”, dar inima în tine să cânte, pentru ziua de mâine. Ştiind că o să revii, că o să revii la ce eşti in sinea ta, adică un om bun. Iar “un om bun e un om care poate fi bun, şi ştie asta”, atât.

Oamenii buni pot fi buni, asta e discuţia teologică, dar speranţa prietenului meu era că oamenii ok se vor reuni, e altceva. E şansa teologiei, şi e şansa lumii. Iar aici lucrurile devin interesante. Pentru că sunt dovedibile.

Într-adevăr, vedem unii oameni o dată, de două ori în viata, iar apoi ei ne rămân în inimă şi pe lista vieţii mai mult decât prieteni de ani de zile. Pentru că i-am întâlnit în acea zonă din inimă unde se adună oamenii ok, cinstiţi, buni. Iar dincolo de prietenii cu acte în regulă, tovarăşii dintotdeauna sau inevitabili, se adună mereu “nişte unii”, nişte oameni, nişte cupluri, nişte picaţi din cer care trec într-o singură seară dincolo de toate barierele istoriei personale şi apoi, fără forţare, fără insistenţă, rămân în viaţa noastră într-un loc care e mai important decât tot ce ştiam despre noi înşine. Locul speranţei, de fapt.

Genul de oameni pe care îi poţi revedea peste trei luni, peste un an, nu contează, tu ştii, iar minunea e că şi el ştie foarte bine, că au căzut toate barierele, rezistenţele, îndoielile, şi aţi devenit “nişte oameni OK”. Buni, unul pentru altul,unul cu altul, mai importanţi deci decât tot ce se ştie, se spune, se face pe lumea asta în tot acest timp.

Şi ar trebui să fim mai atenți, ca paranteză, la aceşti adevărați îngeri pe care ni-i trimite soarta, discreţi ca nişte îngeri, dar mai puternici pentru propriul sentiment de existenţă de sine decât nişte vecini de bloc – cu care ne-am obişnuit de ani de zile şi care sunt poate solizi în amintiri dar nu mai sunt calzi în inimă de foarte mult timp.

Ce vroia cred să zică prietenul meu din publicitate, printre rânduri, e tocmai faptul că acele întâlniri nu pot fi forţate, sunt minunea din vieţile noastre, iar ea trebuie tratată ca atare. Mereu, în fiecare lună, semestru, an, apare de undeva din univers un tip sau o tipă, un cuplu sau un grup, care atinge imediat scorul de 100, 150 la sută încredere. E acea întâlnire care ne face iarăşi să simţim că lumea e bună, viaţa e frumoasă, stelele sunt toate sus pe cer, iar tot ce e rău e doar o poveste din cărţi, nu din viaţă.

De fapt, ce voria să zică omul meu cu ochelari e ceva mai mult decât ce simţim cu toţii şi încerc eu să descriu în acest articol. Da, oamenii buni sunt acolo, in inima noastră, în acelaşi oraş. Dar dacă toţi acei oameni uni s-ar uni, “s-ar pune piept împreună”, aceea ar fi “ziua” bună a acestei lumi. Singura zi, marea zi.

De ce durează atât de mult atunci? Pentru că, eu cred, e o luptă între masa critică a neîncrederii şi masa critică a încrederii. Masa critica a faptului că “oamenii buni se vor întâlni ca o axiomă rece”, şi masa critic a faptului că ajungi să crezi in asta, din tot sufletul tău, si prin tot ce faci.

Asta au încercat să faci hipioţii, make love, dar nu e aşa simplu. Trebuie altceva, acel sentiment minunat că ai întâlnit un om bun, şi el pe tine. Asta nu se face, se aşteaptă, se primeşte.

Asta nu mai depinde de noi.

Dar cred că despre asta e vorba când citesc citatul biblic “Nimeni nu cunoaşte ziua, nici ora”. E vorba despre o victorie definitivă a prieteniei, şi oare de ce durează istoria lumii, dacă nu pentru a învinge, definitiv, ideea de singurătate în inima tuturor oamenilor care se simt siguri, sau urâţi, sau… ne-buni? Oricum, cei care am simţit măcar o dată în viaţă că suntem oameni buni, asta nu pentru că am făcut fapte bune la calendar ci pentru că am simţit bucuria de a întâlni alţi oameni şi de a ne simţi “buni împreună”, ei bine suntem datori vânduţi pentru restul vieţii. Avem datoria de a transmite, mereu, cu insistenţă, hormonal chiar, în fiecare zi începând de acum, semnalul invizibil al oamenilor buni, care străbate planeta.

În aşteptarea zilei în care ne vom întâlni cu toţii,… tocmai ziua în care vom fi siguri, destul de mulţi, că acest lucru e pe cale să se întâmple.

Publicat pe Lapunkt, aici.

 

Comments are closed.