Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Oamenii cu inima de copil

Submitted by on 3 martie 2018 – 20:10No Comment
Oamenii cu inima de copil

Oamenii pe care îi admirăm, din istorie, din literatură, din religie, din muzică, din cinema, au fost în majoritatea cazurilor oameni cu o inimă de copil. Chiar dacă au făcut până la urmă fapte eroice, fapte mai speciale decât toate reuşitele oamenilor serioşi, important e că au avut o inimă de copil, şi ei ştiu sau noi ştim că de acolo a venit forţa lor. Adică, dincolo de nebunia cosmică, uneori totalitară, alteori doar agitată, a istoriei, acei oameni păstrează o inimă de copil şi asta face că istoria îşi aduce aminte de ei mai mult decât de toţi ceilalţi.

Filosofia “Whatever it takes”, greu de instalat pentru unii la nivel mental, pare e pentru ei un lucru evident, pentru că o au în inimă. Iar acesti oameni sunt centrul lumii noastre, a fiecăruia si a tutuor in grup, iar asta arată că lumea noastră nu e organizată nici raţional, nici logistic, ci e o lume care e făcută din inimă… şi pentru inimă.  

Copilăria, însă, nu îţi garantează că vei avea o inimă de copil. De ce acest mister?

Adică, toţi copiii au o inimă de copil, e un pleonasm asta, nu e nevoie să spui asta. Dar nu toţi copiii devin oameni cu inimă de copil. Iar sintagama “om cu inimă de copil” arată că acest lucru e chiar ceva rar, neaşteptat. Un om care cu o “inimă de copil” e mereu o supriză, o raritate, şi un lucru meritoriu pentru cel care are inima de copil.

Vezi după zece ani de la terminarea liceului, douăzeci de ani, prieteni care au în ei ceva care a rămas, şi ceva care s-a schimbat. Care dintre ei au o inimă de copil? În primul rând cei pentru care ceea ce nu s-a schimbat e mai vizibil decât ce s-a schimbat. De fapt, nu e chiar aşa, atunci care e sentimentul?

Sentimentul, ar trebui să fie faptul că nici măcar nu îţi pui problema asta dificilă a întrebării “Ce s-a schimbat în X”? Ştii, sigur, în sinea ta, că X e aşa cum îl ştiai. Ştii că X nu are cum să se schimbe faţă de ce ştii-ai tu despre el. E un prim pas.

E mai mult însă. Aş face un sondaj pentru a afla ce înseamnă un om cu inimă de copil, pentru fiecare din ceva mii de oameni, pentru că, citind un astfel de sondaj, am şti mai bine cum să găsim calea simplităţii, noi cei care ne facem mii de probleme.

Sigur, şi mai profund, dacă discuţi cu acei oameni, observi că şi ei suferă, şi ei au probleme, şi ei se tem sau se frământă. Şi ei au nopţi nedormite. La fel ca noi, cei cu o inimă de adult.  

Da, dar e o diferenţă. Ei rămân undeva deasupra problemelor. E ceva în modul în care trec de la o zi la alta care implică o atitudine specială, şi care e secretul. 

De fapt, paradoxul e că cei cu o inimă de copil nu au inimă de copi, ci o minte de copil.    Deci, putem să devenim şi noi oameni cu o inimă de copil.

Să le iau pe rând.

Copilăria nu îţi garantează că vei devei un om cu o inimă de copil, pentru că a continua copilăria cu aspiraţiile ei şi cu inocenţa ei inconştientă nu îţi garantează că vei ajunge un tip care înfruntă lumea fără să îi pese de rezultatul confruntării cu lumea, ceea ce este de fapt un om cu o inimă de copil. Copilăria, minunată, strălucitoare, e totuşi o sumă de reacţii directe. Mă plimb, întreb, experimentez. Şi doar undeva după 15 ani încep să am reacţii indirecte. Reflexive. Să “dau din casă”, să am părerea mea, opinia mea, ideea mea, planul meu pentru următoarele cinci minute sau cincizeci de ani. Să fiu, deci, mai mult decât mi se dă, mai mult decât mi se întâmplă.

Să fiu întotdeauna “cu rest” faţă de desfăşurătorul zilei sau al săptămânii.

Asta e un om cu inimă de copil, e mai mult decât desfăşurătorul zilei, nu doar ca activităţi ci şi ca filosofie şi poveste. Orice s-ar întampla, oricum s-ar întampla, el are o viaţă care e mai “multă”, mai “interesantă”, mai “în altă parte” decât tot ce se vede, se ştie, s-a petrecut în săptămâna care tocmai a trecut.

Altfel spus maturitatea, la început un joc social, devine apoi tocmai arta de a ieşi din acest joc social, adică ceea ce numim “oameni cu inimă de copil”. Oameni cu rest, oameni care nu fug de toate astea, ci se pot ridica “peste” toate astea, şi lângă care uităm de toate astea, şi de aceea avem sentimentul că regăsim lângă ei copilăria. Locul unde nu trebuia să gândim, ci doar să fim.  

Ei bine, secretul e că e vorba de o minte aici. Acei oameni speciali au o minte care vede mai mult decat se intamplă, întotdeauna mai mult decât s-a spus sau ni s-a spus sau ni s-a întâmplat, o minte care vede altceva sau altfel decât văd ceilalţi. O minte mai puternică decât efectele afective ale evenimentelor asupra noastră. O minte care poate să fie mai plină de sens decât sensul faptelor cotidiene.

Ăsta e paradoxul: oamenii cu inimă de copil sunt filosofii, sau ceea ce noi numim nebunii acestei lumi, cei care pot să rămână deasupra desfăşurătorului săptămânal. Cei care aduc mai mult decât un program: o filosofie, o poveste, o viziune.  

E, într-un fel, fix inversul copilului, al copilăriei, la nivel de reacţii directe, afective, nemediate, într-un cerc clar şi mic al familiei. Omul care se ridică peste ce se intâmplă a ajuns la extremitatea opusă faţa de un copil, el trăieşte în lumea lui, dar altfel faţă de un copil. Nu e lumea lui afectivă, ci e lumea lui intelectuală, e lumea lui imaginativă, e lumea lui ca poveste. Sigur, şi copilul are lumea lui intelectuală, dar aici e altceva: e o lume intelectuală care e ieşit deasupra lumii informaţionale, înconjurătoare, sociale, şi a rămas întreagă. Deci, învingătoare.

Şi aici deci avem un secret, şi o soluţie.

Trebuie să ne construim propria filosofie.

Mai mult decât o părere, propria poveste despre lume, propriul scenariu în care credem, ca personajele lui Jim Jarmusch, ale lui Borges, ales lui Marquez, ale lui Richard Linklater.

Trebue să avem propria filosofie. Pentru că inimă, avem toţi, şi toţi avem un copil in inimă: toţi vrem să fim iubiţi, toţi vrem să dăruim, să credem, să sperăm.

Problema, e mintea, e filosofia. Asta ne desparte, şi nu e nevoie de o filosofie complicată, nu e nevoie de cărţi. E nevoie de un fel de poveste despre lume, despre oameni şi despre stele.

Bono e unul din oamenii cu inimă de copil.

Dar şi Antoine de Saint Exupery, care povestea in „Terre des Hommes ” că ieşea cu Mermoz dintr-un bar pe la 5 dimineaţa, priveau cerul, iar Mermoz il strangea de mâna şi îi spunea” acum, la Dakar, avioanele.. ”

„Je me souviens d’une nuit de Paris où Mermoz et moi ayant fêté, avec quelques amis, je ne sais quel anniversaire, nous nous sommes retrouvés au petit jour au seuil d’un bar, écœurés d’avoir tant parlé, d’avoir tant bu, d’être inutilement si las. Mais comme le ciel déjà se faisait pâle, Mermoz brusquement me serra le bras, et si fort que je sentis ses ongles. Tu vois, c’est l’heure où à Dakar… » C’était l’heure où les mécanos se frottent les yeux, et retirent les housses d’hélices, où le pilote va consulter la météo, où la terre n’est plus peuplée que de camarades. Déjà le ciel se colorait, déjà l’on préparait la fête mais pour d’autres, déjà l’on tendait la nappe d’un festin dont nous ne serions point les convives. D’autres courraient leur risque… « Ici quelle saleté… », acheva Mermoz.”

Toti, am putea simţi ce simţea Saint Exupery. El nu e special pentru că a simţit. E special pentru că a construit împreună cu Mermoz povestea călătorilor din ceruri şi filosofia pilotului de linie.

În acest sens, putem deveni şi noi oameni cu o inimă de copil: oameni care fac parte dintr-o poveste mai mare decât ei, decât tot ce scrie la ştiri, decât tot ce s-a întâmplat azi sau în saptamâna care s-a scurs. Oameni care au descoperit, cu mintea, o poveste a lumii.

Copii ascultă poveşti, şi işi imaginează poveşti.

Oamenii cu inima d03e copil trăiesc într-o poveste.  

Publicat pe Lapunkt, aici

Comments are closed.