Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Le Paradis, c’est les autres

Submitted by on 12 iunie 2015 – 22:00No Comment
Le Paradis, c’est les autres

Să ne gândim la sfârșitul unei epoci. Americanii care merg prin Franţa anului 1944, se opresc pe scările unei catedrale în ruine și împart o ciocolată cu un copil. Fumează, în liniște, fără să știe nimeni ce va urma peste cinci minute sau a doua zi.

Apoi, sfârșitul de orice fel, finalul unui proiect care din diverse motive s-a încheiat. Mereu găsești un prieten nou-nouţ și nesperat care continuă lângă tine, seara, la o bere, linia bună a vieţii.

Sfârșitul zilei: la capătul oboselii, te întorci într-un loc care nu e plăcut pentru că poţi face un duș, ci pentru că acolo e iubita, familia, căminul, acolo e “balconul” vieţii tale, de unde lumea se vede bine, oricât de grea a fost ziua.

Chiar și sfârșitul nopţii, cu coșmarele ei sinistre: totul se termină cu bucuria de a da mâna cu un coleg de la birou, tipul normal, simpatic, mereu acolo lângă tine. Un coleg care e cu atât mai simpatic cu cât nu vrea neapărat să îţi fie prieten, e doar un om care face, în acele momente speciale de după lunga ta noapte… balanţa bună între sfârșitul luptei și regăsirea speraţei.

De fapt orice prăbușire în ruină – doctorate sau licenţe ratate, joburi pierdute, tragedii sociale și de imagine – toate astea sunt doar o ocazie de a ajunge, ca la un film cu final întortocheat dar… cu final!, acolo unde dai colţul întregii lumi care tocmai se prăbușește în spatele tău. Dai colţul lumii, orașului, ploii, frigului, singurătăţii, și te așezi singur pe o bancă cu ceea ce conta mereu dar nu îţi dădeai foarte bine seama: un prieten, o iubită, un tată sau un frate.

Iar dacă îţi dai demisia, ei bine până atunci căutai mereu pe cineva care să te ajute să ajungi “undeva”: acum cauţi pe cineva care să poată doar să fie acolo, pur și simplu, lângă tine. Nu mai ai nevoie să ajungi undeva, și dintr-o dată îi vezi pe oameni cu totul altfel: sunt unii oameni lângă tine care nu prea folosesc la mare lucru, dar, faţă de alţi oameni care “folosesc” la ceva, cei de lângă tine sunt, dintr-o dată, de o mie de ori mai importanţi.

Fiecare dintre ei devine imens, are povestea lui care dintr-o dată te interesează, are berea pe care poţi să o bei cu el pe terasă, are cel mai frumos număr de telefon pe care l-ai văzut, un număr care nu mai înseamnă nimic obligatoriu și care nu mai înseamnă dead-line: e pur și simplu un număr de telefon, și atât, la care poţi să suni ca să vorbești cu cineva, și atât: o activitate complet necunoscută!

Să suni pe cineva fără un scop precis, să te așezi lângă cineva fără un scop precis, iată niște lucruri care vin parcă de pe altă planetă! Nu cumva lumea în care trăim a devenit mult prea lucidă, mult prea cerebrală, un imens joc mental și social mereu fascinant dar fără sfârșit, fără pace pentru suflet, doar o excitaţie continuă a ochilor care pe nevăzute mucegăiește de la rădăcină orice început de prietenie curată?

Dar atunci când rămâi fără bani în cont, fără metrou seara, fără un nou contract semnat, ei bine atunci, după ce ai eliminat toate posibilităţile care ţin de minte, de parole, de raţionamente, abia atunci mintea ţi se mută brusc, nesperat și pentru prima oară în viaţă poate, pe o altă lungime de undă: de fapt, care e omul din acest oraș la care pot să sun “orice ar fi”?

Probabil că la fel va fi și sfârșitul lumii: atunci când totul se termină, ei bine sunt foarte multe vești proaste, dar e o singură veste foarte bună care face mai mult decât toate veștile proaste: descoperi, în stadiul pur, căldura pe care o au oamenii atunci când nu ne mai rămân decât ei alături.

Poate că sfârșitul lumii e doar o iluzie, dar cu siguranţă e o iluzie care ne forţează să găsim partea bună din orice sfârșit, de zi, de noapte, de proiect, de job, de relaţie, de etapă a vieţii: oamenii, de fapt, sunt calzi.

Or fi ei și buni? Nu știu, nu e treaba mea să judec asta, dar știu că sunt mai mult decât buni, atunci când ajungi la un capăt și chiar nu mai e nimic de făcut, ei bine acel om care îţi oferă un simplu și firesc „Salut” prietenesc, un email sau o cafea lungă și frumoasă, fără nici o obligaţie și fără nici un scop, e mai mult decât bun: e cald.

Ca o pâine caldă, pe care nu ai gustat-o niciodată până acum.

Şi care era mereu pe masă. Lângă tine. Pentru tine. În camera cealăltă.

 

Publicat pe Lapunkt, 10 06 2013,  aici


Comments are closed.