Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Spiritualitate

Începutul de la sfârşit. Paradoxul unei relaţii de lungă durată

Submitted by on 7 octombrie 2015 – 12:42No Comment
Începutul de la sfârşit. Paradoxul unei relaţii de lungă durată

Există un paradox tragic al unei relaţii care a durat mult timp şi a implicat majoritatea elementelor vieţii personale. (Vreau să subliniez un anumit mecanism în acest articol, nu zic că asta e singura problemă posibilă a unui cuplu durabil şi, mai ales, scriu pentru cei care abia încep să îşi pună problema unei despărțiri şi îşi mai lasă încă şanse).

Observaţia mea pleacă de la ceva care nu are legătura doar cu cuplul ci cu o funcţionare mai generală a oamenilor, un gând care mă bântuie de nişte ani buni. Era un comentariu pe care îl făcea un bătrân călugăr despre Iuda, personajul din Biblie, şi de multe ori mi s-a părut cu tristeţe că mi se potriveşte acel lucru, un lucru negativ bine înţeles. Era un comentariu la pasajul din Ioan 12, despre femeia care stropeşte cu parfum picioarele lui Isus, iar Iuda spune «aţi rispit parfumul, acel parfum era scump, trebuia dat săracilor». Călugărul, care nu mai e printre noi din 2006, ne explica faptul că Iuda greşeşte fundamental pentru că nu înţelege că unele lucruri nu se măsoară, nu se calculează, merită date din suflet, cu gratuitate. Mai mult, unele lucruri sau unele gesturi sunt făcute tocmai pentru a fi date fără motiv, iar orice motiv le ştirbeşte din gratuitate, din frumuseţe. E ca şi cum ai spune cuiva « te iubesc pentru că ai ochii verzi ». Nu merge să spui asta, chiar dacă ochii verzi contează sau au contat la începutul relaţiei, iubirea e ceva mai mult decât un simplu efect reciproc pentru un motiv raţional. Nu suntem computere, sau nu ar trebui să fim.

Acum, cuplul de durată şi în care pui suflet şi speranţă începe cu ceva ce nu au restul relaţiilor: dragoste, pasiune, plăcerea de a fi cu celălalt. După care acea relaţie, tocmai pentru că nu rămâne la stadiul de “stat pe bancă şi privit la stele » se îngreunează în timp, cu obiecte, cu haine, cu relaţii sociale, cu amintiri, cu nopţi şi zile şi naşteri. Iar acolo, da, începi să calculezi. Din instinct, din reflex, pentru că e normal şi e chiar bine să calculezi, pentru bunul mers al lucrurilor. De exemplu, banii, sau timpul liber, sau cât de mult a spălat fiecare vasele la bucătărie. Iar la începutul relaţiei, laşi mult de la tine la toate astea, fără probleme, pentru că eşti îndrăgostit.
Şi vine un moment în care îţi dai seama că îţi poţi pierde încrederea, sub cele două forme care fac o relaţie: încrederea în celalalt, şi încrederea în dragoste, în adevărul sentimentului tău (sau al lui). Sunt, probabil, ultimele două cartilagii care se dau jos de pe ce a fost o relaţie adevărată, completă, durabilă, şi simţi că nu te mai leagă nimic de celălalt. Nimic? Nimic din ce credeai că e o relaţie sau din ce credeai că e “relaţia ta care va dura” pentru totdeauna.
E complicată situaţia, şi oricât de greu ar fi sunt sigur că fiecare dintre cei care încep să se îndoiască de partener, sau de dragostea lor, îşi dau seama că e riscantă o decizie de ruptură. Pentru că, dacă ai încheiat deja o relaţie la care ţineai în trecut, o relaţie care a durat să zicem mai mult de un an, înseamnă că poţi să te înşeli. Adică, te-ai mai înşelat o dată, sau acum creezi un precedent. Dacă te-ai înşelat o dată, de ce nu ai avea, de fapt, încă o iluzie optică, a doua? Şi atunci, de ce nu te-ai putea înşela de două ori în cadrul aceleiaşi relaţii? Cum se poate să fii sigur că posibila ruptură nu e şi ea o iluzie optică de care o să îţi pară rău apoi pentru restul vieţii? Lucrurile afective dor, da, se simt, dar tocmai că nu se văd, nu se văd bine în perspectivă, în realitate, de aceea dor, mai mult decât pentru durerea concretă de moment.

Iar aici ştiu o poveste, şi sigur că fiecare ştie o astfel de poveste, care complică acest moment în care trebuie să fii sigur că e bine să rupi relaţia (mai precis, că asta e decizia cea bună şi mai ales că nu se poate face altceva sau altfel). E povestea cuiva care aterizase undeva la un nou job şi acolo nu prea înţelegea situaţia, se simţea nedreptăţit, una peste alta după ceva timp a luat decizia de a pleca. Dar, în noaptea dinaintea anunţului de demisie, a stat toată noaptea şi s-a pus în pielea şefului. A încercat să îi înţeleagă poziţia. A doua zi, i-a povestit cazul lui de conştiinţă iar şeful a fost complet impresionat, de gest şi de ce auzise, din acea zi şi-a schimbat complet atitudinea şi au rămas prieteni pentru multă vreme, şi la job dar şi ca oameni, chiar şi azi. Bun. Deci, ştii de astfel de cazuri, care sunt valabile oricunde se ajunge într-un impas, ştii că şi tu, privind unele certuri, le dădeai o şansă celor doi, sau ştiai că unul din cei doi era « orb », şi te gândeşti, cu restul de coadă a ochiului: nu cumva, în cazul de acum, gresesc fundamental ?

Ei bine, în astfel de situaţii de impas, mi-am dat seama de două lucruri care construiesc paradoxul de care vorbeam mai sus, şi apoi din modul în care este el construit va decurge şi o posibilă soluţie.

Primul, şi esenţial: lucram într-un an cu studenţii la tehnici de construit un mesaj de cerşetorie cât mai reuşit, e un exerciţiu clasic de psihologie socială, şi eram cu mintea doar la asta şi la filmul Filantropica, « mâna întinsă fără o poveste nu primeşte mită ». Şi, pe stradă, în acea perioadă, cineva mi-a cerut un ban: « Un leu, domnu’ (a făcut o pauză)… de pomană! ». Mi-am dat seama că era cel mai bun mesaj de cerşetor pe care îl auzisem. Adică, mi-am dat seama că ajunsesem la un fel de paradox bizar: dădeam, eu sau societatea, dacă mesajul era interesant, bine construit. Mai precis, dacă cerşetorul nu prezenta suspiciuni. Corect, pentru că sunt şi şarlatani. Dar, până una alta, mi-am dat seama că eu, şi alţii, am uitat sensul original al ofertei: de-po-ma-nă! Pentru că altfel, se ajunge la un fel de prostituţie a sufletului, un fel de dublă ipocrizie: cel de pe stradă încearcă să mă cucerească, iar eu, mai jenant, dau dacă mesajul merită! Gestul meu, deci, chiar dacă e un ajutor social pentru celălalt, pentru mine îşi pierde valoarea: eu am fost jucat, de societate, de mintea mea, şi de fapt nu am mai dat de pomană, gratuit, fără motiv! Nu am mai dat pentru că uite aşa am vrut eu, cui am vrut eu, când am vrut eu, ci am dat constrâns de o situaţie socială etichetată « moment de dat bani ».

Al doilea lucru e simplul respect care e necesar în relaţiile inter-personale, baza de convieţuire care e necesară cu oricine nu e încă partenerul tău, sau nu de mult timp. La începutul unei relaţii, eşti respectuos, sau măcar joci un joc de reciprocitate, eu dau – tu dai, etc. După ce o relaţie devine permanentă, pe de o parte simţi că nu mai e cazul să joci un joc al respectului, şi e o poveste foarte lungă care se rezumă la exemple de genul « eu fac pipi şi el se spală pe dinţi în acelaşi moment». Unii funcţionează aşa, alţii nu, dar una peste alta se trece de o zonă de intimintate. Dincolo de asta, se adună şi frustrări sau reacţii emoţionale, teritoriile personale sunt încălcate în numele intimităţii.

Deci, iată paradoxul la care se ajunge: pe de o parte relaţia care a depăşit vreo cinci sau şase ani devine mult mai fragilă, pentru că nu mai are barierele de respect şi civilizare pe care le are o relaţie între simpli prieteni, cunoscuţi, sau o relaţie de debut. În numele iubirii, foarte des relaţia e fragilizată ca structură. Pe de altă parte, această relaţie care merge înainte trebuie să suporte forţele (de interţie) puse în mişcare de viaţa comună – obligaţii, botezuri ale prietenilor, credite, promoţii, vacanţe, planuri, etc, le putem numi obiecte exterioare simplului sentiment de dragoste. Iar sentimentul de încredere în relaţie, de speranţă, de încredere în cel iubit până la urmă, care era de fapt iubirea romantică de primele 4, 8 săptămâni se poate toci, se poate şterge cu timpul. Asta din două motive: dacă suntem prea atenţi la forţele de interţie, la obiectele şi mobilele vieţii, iar partenerul face o greşeală, judecăm ca personajul biblic din povestea de mai sus: ai cheltuit banii de vacanţă. Nu ai spălat vasele. Nu e drept. Nu e bine. Iar după un timp, calculul şi lupta de zi cu zi, care erau făcute din iubire la început, dintr-o intenţie bună, ca “să ne fie bine”, devin mai importante decât sentimentul de iubire. Să ne fie bine devine mai important decât existenţa partenerului. Calculul merge în continuare, şi preia controlul. Obiectele şi gesturile şi întârzierile devin mai importate decât relaţia şi prezenţa celuilalt în viaţa mea.

Şi ajungem la povestea cu cerşetorul, care cerea… de pomană. Pe de gratis. Partenerul meu îmi cere să îl iert pentru că a întârziat, pentru ca a piedut un contract, pentru că a greşit. A omis ceva.

Or aici e paradoxul. Să iert, să trec cu vederea sau să dau de la mine e ceva ce aş fi făcut din educaţie pentru un străin, sau aş face în continuare chiar şi pentru un duşman pentru că mă port crestineşte, încerc sa iert. Zice în Biblie: « Iubiţi pe duşmanii vostri, pentru că dacă le iertaţi doar prietenilor, ce faceţi mai neobişnuit decât păgânii? »
Doar că partenerul meu în acest moment nu se mai încadrează nici la educaţia civică de bază, nici la morala creştină. Nu e nici complet străin, nici un duşman, marea problemă e tocmai faptul că îl cunosc şi aveam aşteptări de la el!
Dacă ar fi fost necunoscut, poate că l-aş fi iertat. Dar el “ştie”. El ştie că în acest moment vroiam să mă odihnesc, sau aveam în plan să merg la baschet, şi că e singurul meu moment de baschet din săptămână, etc. Tot acest angrenaj de calcule, ale mele, ale lui, şi mai ales ale lui despre mine, îl face resposabil, şi ar fi trebuit să ştie. E nedrept? Da, este. E cu atât mai nedrept cu cât tocmai el trebuia să mă menajeze, să mă înţeleagă, şi tocmai el nu mă înţelege.

Dar nu ar fi normal să las de la mine tocmai pentru fiinţa pe care am ales-o, eu, dintre toate, mai mult deâat pentru orice necunoscut pe care sunt gata să îl iert, să îl ajut?
Ce ar fi de făcut ? Nu am trecut prin asta, am ascultat însă poveşti de viaţă şi am trecut prin 3 momente în care am ales un drum (unul a durat cinci ani) şi apoi am renuntat la el, şi sunt sigur că graficul din minte, care la un moment dat se duce aparent spre ruptură, spre divorţ zic unii, nu e neapărat graficul real, al relaţiei din realitate. Sunt sigur că se mai poate temporiza, în ce priveşte sentimentul de ruptură, sau pierderea încrederii. Se mai poate găsi încredere. În unele cazuri, sentimentul de ruptură e semnul că trebuie să treci un prag în modul în care percepi lucrurile: trebuie să înveţi să dai fără motiv.
Limita de sus e undeva în povestea pe care o ştiu cei care citesc viaţa unei sfinte catolice, Tereza de Lisieux, o franţuzoaică din Normandie care a trăit doar 24 de ani la sfârşitul secolului XIX şi a fost declarată Doctor al Bisericii Catolice în anul 1997 pentru micul jurnal pe care l-a scris (sunt în total patru femei doctor al bisericii în istoria bisericii catolice). Tereza de Lisieux a trecut între vârsta de patru şi 14 ani printr-un fel de nevroză, o stare de răsfăţ bolnăvicios am spune, plângea pentru orice, se supăra din nimic, etc. Şi într-o zi, brusc, şi-a revenit, ea considera asta minunea vietii ei, o minune fără nimic spectaculos. Era o zi de Crăciun, tocmai se întâmplase ceva care de obicei o făcea să plângă, dar acum s-a oprit, şi a zâmbit celor din jur, iar apoi a scris mai târziu în jurnal: “I felt the need to forget myself and to please others; since then I’ve been happy!” . E un fel de prag: de la neplăcerea mea trec la a face plăcere altuia, şi ajung la a fi fericit. Mulţi spun asta, e şi mesajul fondatorului cercetaşilor, Lordul Baden-Powell, să faci plăcere altuia e lucrul care îţi dă cele mai durabile satisfacţii.

Dar, a da fără plăcere fix în momentul respectiv, sau a descoperi plăcerea de a da, a accepta pe celălalt fără sentimentalism, nu o zice doar Tereza de Lisieux. O zice şi Brian Tracy, în cartea Eat the Frog, legat de cei care procrastinează, care nu au chef să muncească, şi care încep să prindă plăcerea de a munci: sunt şi acolo senzaţii, aparent neplăcute, e o plăcere şi de a începe, chiar dacă nu e plăcut la început.

Până la urmă, să oferi plăcere, chiar dacă nu îţi face plăcere să faci asta, sau nu acum, e greu uneori, dar nu e tocmai ceea ce ceri de la celălalt, de la partenerul tău? Şi de ce ar trebui să facă asta doar celălalt sau fix atunci când ai tu nevoie?
Poate că e uşor să începi aventura imensă a unei relaţii durabile. Eşti tentat, eşti împins să împarţi cu celălalt tot mai multe, totul. Dar, la fel ca la o bancă, e periculos să te legi. Poţi face minuni, sau poţi să te înglodezi în datorii.
Din fericire, la nivel de suflet, avem nişte active încă, uneori, în unele cazuri. Tot Tereza de Lisieux spune “iubirea, înseamnă să dai totul, şi să te dai pe tine ». Să dai totul e destul de uşor, să te dai pe tine e mai greu, şi e probabil partea a doua, partea despre care nu se scrie, momentul în care apare paradoxul de care vorbesc, vizualizat de unii ca divorţ, şi care poate salva definitiv lucrurile, de fapt momentul care conţine şansa salvării, acum şi nu înainte de acest moment.

Să revenim la începutul relaţiei, la ochii verzi. Da, fiecare din cei doi are o vină, după ceva timp, în modul în care lucrurile s-au derulat. Nu se poate altfel. Dar dacă treci de “cât” a greşit fiecare, dacă revii cu mintea la început, întrebarea e: ce vină a avut partenerul tău, pentru că l-ai atras într-o aventură mult prea complicată pentru mintea omului, oricare ar fi el? Nu cumva ai pierdut din vedere tocmai esenţialul: ceea ce faci cu drag pentru o bătrână într-un magazin, sau pentru un coleg nou la birou, adică să dai pe gratis, de pomană, trebuia să faci de o mie de ori mai mult cu partenerul tău?

Nu e el acelaşi ca la început, dacă te uiţi din nou mai bine la el, şi nu cumva l-ai ales, pe el şi doar pe el, nu pentru cât merită, ci pentru că merită?
Să faci un astfel de pas, iată una din minunile ascunse ale unei vieţi complete. Iar viaţa completă a inimii începe cu o astfel de minune, de final, nu de început.
Minunea de început a fost creaţia naturii, a întâlnirii, a vieţii.
Minunea de final e propria noastră creaţie. Începutul.

Publicat pe Lapunkt, aici

Comments are closed.