Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Eseurile lui Ion

Picătura care umple paharul

Submitted by on 10 noiembrie 2014 – 23:59No Comment
Picătura care umple paharul

E pentru fiecare dintre noi un moment în care se adună de ani de zile de tăceri, de dorinţe neieşite afară din glas sau din inimă, de orizonturi interzise şi plimbări în gol printre străzile obositoare ale zilei. Şi la un moment dat se umple ceva, ceva care trebuia să se umple ca să te caţeri brusc pe miile de picături de transpiraţie care acum s-au transformat din apă în muntele de granit pe care ajungi sus, pe platoul neaşteptat.

E ca povestea lui Baden-Powell cu broaştele: două broaşte au căzut într-un borcan cu lapte: prima nu a încercat să facă nimic şi s-a înecat, a doua s-a zbătut atât de tare încât a transformat laptele în smântână şi s-a salvat brusc în ultima clipă.

Salvarea e finalul corect şi cronologic al disperării. Nu înainte, nu după, nu altceva, nu altfel.  

De exemplu, când termini o relaţie? După zeci de momente care puteau fi în mod clar finalul, într-o bună zi în care vezi o scenă mult mai simplă, mai nesemnificativă, dar care pentru tine e Stop-cadrul. Gata, ştii că ai terminat acea relaţie care de mult era „doar o relaţie”, nu mai era Relaţia.

Sau, când ieşi dintr-o schemă profesională sau de formare în care te zbaţi ani de zile fără să ştii dacă pleci sau rămâi? Atunci când, la un ceas de seară, cineva într-un film zice fraza perfectă pentru tine, formula magică ce rezumă tot şi pune final la tot parcursul. Genul de frază pe care am găsit-o într-o zi în pagina de motto a unei cărţi: „povestea vieţii mele a început în ziua în care am încetat să-mi trăiesc viaţa aşa cum urci o scară rulantă care coboară”.

E o frază perfectă pentru modul de situaţie în care am trăit rupţi ani de zile între viteze diferite, discordante, cu inima separată în cele trei bucăţi de nereconciliat: eforturi, realizări şi vise. Iar asta nu are legătura cu banii, nici cu criza, nici cu proasta educatie: are legătura cu lumea în care traim, spartă în bucăţi de iceberg car fiecare plutesc în deriva proprie, iar noi trebuie să unificăm ani de zile lucruri care înainte erau unificate, clare, sau foarte uşor de rezolvat.

Nu mai putem să reparăm lumea, să punem lucrurile la loc. Putem doar să ne luăm zborul, într-o bună zi în care se umple paharul.

„Nimeni nu a văzut un avion care să decoleze încetul cu încetul”, spune Glenn Sudano, franciscanul din Bronx. De ce încercăm să rezolvăm lucrurile? Ele nu mai pot fi neapărat rezolvate, ci integrate, într-o viaţă care îşi ia zborul. Picătura care umple paharul nu este ultima picătură, e prima clipă în care găsim propria modalitate de zbor existenţial. Perspectiva care face că dau naibii tot trecutul, toată durerea, toată nerezolvarea vieţii mele, şi pornesc la drum, pentru „celalată vreme a vieţii mele”.

De fapt, picătura care umple paharul e pur şi simplu clipa în care nu mai fac compromisuri.

Nu mai fac compromisuri faţă de inima mea. Atât.

După ce ani de zile am făcut compromisuri, sau am crezut că ele se pot face, și am crezut că nu există nici un loc din inimă neintoxicat cu compromisuri, îmi dau seama că am greşit. Există. Altfel, suntem complet schizofrenici, buni de dus la locurile speciale cu oameni care plimbă periuţe de dinţi cu sfoara.

Toate compromisurile care mă făceau să sufăr m-au condus la acest moment de claritate existenţială pe care îl voi reţine pentru restul vieţii. Momentul de decolare, de trecere a vămii, de trecere spre o altă lume, brusc, ca o decolare imensă.

Iar clipa în care mă uit cu stupoare la partenerul meu, sau la jobul meu, şi ştiu că e gata, nu e o clipă în care ce văd e greşit sau murdar, e altceva, e clipa în care îmi dau seama că locul meu e cu totul în altă parte, că locul unde inima mea respiră nu e deloc acolo. Trebuie să mă retrag, încet, aşa cum te retragi când întâlneşti ursul pe potecă. Fără gălăgie, ca şi cum ai fi un copac bătut de vânt.

Să îmi iau naibii zborul  de acolo.

Mai întâi pentru că dintr-un astfel de loc nu te eliberezi decât prin decolare bruscă, murdara, neprevăzuta. Şi apoi, invers, pentru că faţă de viaţa mea de târătoare de până acum, începând de azi o să zbor.  

Şi atunci înţeleg de ce nu mergeau lucrurile. Pentru că nu trebuia să caut o rezolvare, ci înclinaţia corectă a lumii mele. Picătura, ultima picătură de transpiraţie, e doar prima picătură de dincolo de jumătatea de emisferă a lumii ne-bune care s-a adunat toată de o parte, iar picătura mea acum a trecut de celalaltă parte. Nu e ultima picătură, ci e stropul de rouă curată prin care pot, de acum, să văd corect restul lumii curate, frumoase, strălucitoare. Lumea mea.

De ce vrem să rezolvăm lumea, lucrurile, relaţiile, vieţile? Nu are rost, şi nu o să reuşim niciodată să „rezolvăm”, să reparăm, să peticim. Noi trebuie să facem un singur lucru, și anume să găsim ce punem de o parte: „restul bun” al relaţiilor, al căminelor primitoare, al lămpilor de la marginea patului, restul tăcerilor, tot ce vreau să fie al meu fără discuţie. Asta e rezolvarea corectă. 

Împart lumea în două, şi de acum mă ţin bine, mă ţin drept, în lumea mea bună.

De fapt am decolat, până la urmă, cu greu: iar acum zbor fără greş, ţin traiectoria pe frontiera mereu fragilă dintre lumea nebună, ne-bună, ne-potrivită, şi „restul” lumii – lumea mea bună, corectă, salvatoare, lumea unde inima mea respiră.

Ultima picătură care umple paharul e prima repiraţie corectă şi completă de aer curat – cea care vine dinăuntrul meu.  

Comments are closed.