Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu

Poarta sărutului

Submitted by on 14 ianuarie 2014 – 1:37No Comment
Poarta sărutului

Imaginea morţii e foarte des o fantasmare a unui sentiment visceral – oricât de numeroase ar fi întâlnirile vieţii, presimţi că au fost incomplete: mai e loc liber.

Şi rămâne loc atunci când celălalt nu te poate vedea: te iubeşte (din toată inima), dar nu ştie cine eşti. Moartea cotidiană e relaţia cu un astfel de partener care te lasă în beznă: nu reuşeşte să te atingă cu privirea, chiar dacă te mângâie cu drag pe dinafară.

Iubirea singură nu poate deci să învingă întunericul: inepuizabile sunt doar privirea şi lumina prezenţei. La capătul iubirii e naşterea privirii, simpla cunoaştere a celui care îţi poate ajunge în suflet: privirea curată care poate atinge.

Atunci când căutăm o atingere, într-un fel sau altul, tot ce primim de cele mai multe ori e o simplă privire. Privirea e cea mai distantă formă de atingere (într-un fel e limita atingerii) şi totuşi e cea mai puternică atingere. Într-adevăr, orice contact fizic nu e satisfăcător decât în măsura în care reuşeşte să devină privire: privirea e modelul şi ţinta oricărui contact fizic.

Privirea ca moment calitativ poate fi apoi extinsă la tot ce face un cuplu: orice mesaj pe mobil, orice gest şi orice cană de cafea lăsată dimineaţa pe masă şi care înseamnă ceva pentru celălalt sunt o formă de a regăsi privirea comună dintre cei doi.

Brâncuşi ne spune că există o bucurie curată, o bucurie închisă în lucruri şi pe care o vezi doar atunci când nu mai forţezi cu nimic materia lor, ci doar o priveşti. În acest sens, două priviri care se reunesc fără să mai vrea ceva anume una de la alta devin o singură privire curată. Privirea curată e zona de lumină care se naşte atunci când doi oameni au ajuns pur şi simplu să se ştie – şi ea se poate răspândi apoi în jurul lor, ocupând toţi centimetrii de viaţă disponibili.

«Sărutul» lui Brâncuşi ne sugerează această soliditate unică a două priviri care au devenit o singură privire curată. Statuia pare a duce până la capăt două sentimente (to the end of love) şi totuşi este o statuie de lumină şi despre lumină. Împlinirea efortului (a dorinţei sau a luptei zilnice) se face în lumină: în lumina prezenţei celuilalt, o lumină atotprezentă şi totodată plină de respect.

Regăsim privirile pe Poarta Sărutului: cuplul însuşi este o privire care leagă din interior inimile şi corpurile.

Poate că moartea e doar o parte a unei ecuaţii care a început deja şi a cărei adevărată necunoscută nu e «dincolo», ci e ascunsă între lucrurile care se văd. Moartea nu e la sfârşitul vieţii, ci la începutul căutării, ca un semn indicând că necunoscuta trebuie căutată în mijocul vieţii: e un detaliu cotidian la îndemâna fiecăruia, dar un detaliu-absolut.

Înainte de a merge to the end of love e bine să ştii deci că lumea e prea mică: the world is not enough[1]. E poarta sărutului: lumea e prea mică, iar sărutul este exact soluţia insuficientă – e de fapt simbolul a tot ce în viaţă e moment culminant, dar rămâne doar un simplu moment.

Totuşi, lumea este such a perfect place to start: pentru că în lume poţi întâlni oameni. Lumea e perfectă pentru că permite întâlnirile şi elimină astfel moartea cea mai de temut: sentimentul că întâlnirea e incompletă sau chiar imposibilă.

Trec de poarta sărutului cei care nu mai caută dragostea, ci merg pur şi simplu până la capătul întâlnirii. Poate ăsta e secretul ascuns care nu se mai poate explica: să întâlneşti un om cu care să poţi merge până la capătul Întâlnirii.

Fragment din Cinci minute la o cafea. Eseu despre intimitatea postmoderna. 


[1] Garbage, melodia “The World is not enough”.

Comments are closed.