Povestea adevărată a fiecăruia dintre noi

Cel mai frumos sentiment din lume e sentimentul că lucrurile tocmai sunt pe cale să se întâmple... cu adevărat. Şi că, până în acest moment prezent, lucrurile doar au fost suportate, aduse de timp în viaţa ta, la grămadă, aşa cum marea aduce tot felul de lucruri la mal, dar nu aduce scoica aceea specială pe care tu o cauţi de ani de zile.

De regulă, acest sentiment de "re-alizare" apare când te îndrăgosteşti. Ieşi din fluxul de oameni care merg toţi în aceeaşi direcţie de ani de zile, te tragi la o terasă, pe o bancă sau sus pe parcul de deasupra oraşului şi refaci viaţa ta, complet, pe acea bancă, cu acel pachet de ţigări - care e diferit de toate pachetele de ţigări pe care le-ai fumat până atunci. Timpul se opreşte, ca la trecerea poporului ales prin Marea Roşie, trecutul şi viitorul se opresc şi se înclină în jurul tău şi al iubitei tale. În acel moment, eşti mai tare decât timpul oamenilor, iar timpul recunoaşte asta.

Dar ceea ce se întâmplă atunci când te îndrăgosteşti se poate repeta, sau ar trebui să se repete, atunci cand îţi găseşti povestea adevărată, drumul corect pe care l-ai trasat mergând sincer în mijlocul oamenilor și uneori chiar dincolo de ei.

Oamenii vorbesc azi despre povestea personală: e bine, dar nu e destul. Povestea, oricât de frumos împachetată, e ce ai făcut, ce a fost, atât. Sau, mai vorbesc de un story, ceva parţial inventat , uneori foarte reuşit. Dar tot nu e destul.

Ce e interesant în acest sentiment de care spuneam, că lucrurile sunt pe cale se să întâmple, e sentimentul de departajare: pe de o parte lucrurile care se văd, se ştiu, sunt previzibile sau sunt date de la mama natură şi de la dotarea iniţială a vieţii, iar pe de altă parte sunt lucrurile care ti s-au întamplat ţie, modul unic în care evenimentele şi intâlnirile şi reacţiile dau un aluat nevăzut de nimeni din care iese, la un moment dat, o formă anume - povestea ta adevărată. Rolul tău adevărat, unic, aşteptat de timp pentru a se derula acum, nu mai târziu, nu mai devreme.

Sunt foarte multe sentimente care dau verdele crud şi prospeţimea şi roua acestui sentiment că descoperi povestea ta adevărată, dar ele sunt doar un fel de prevestire: dimineţile de plecare în excursie, îndrăgostirea de care vorbeam, locurile speciale pe vârful muntelui sau de la marginea mării. Toate astea sunt imagini, doar, pregătiri, prevestiri, ale sentimentului care va apărea la un moment dat – acela că există sub stele o poveste adevărată a ta – mai mult decât simplul fapt că „ai o poveste”.

Dacă ai o poveste, ea poate fi şi tristă. Sau insipidă. Dar, faptul ca „ai povestea ta” în-tre toate astea, e mereu ceva nou, ceva interesant. Pe lângă faptul ca ai o poveste, important e sentimentul ca ai descoperit o poveste, ca ţi-ai facut loc in lume sau ai descoperit un loc in lume la capătul unui parcurs pe care nimeni altcineva nu putea să în facă. Şi la capătul căruia se putea să nu fie nimic.

E sentimentul puternic, la fel de puternic ca şi copilăria, dar ca un fel de invers al căutarii copilăriei. Ce era frumos in copilarie e faptul că ştim locurile, suntem obişnuiti cu ele, dar şi faptul că lucrurile tocmai începeau şi doar începeau. Apoi, luptăm, căutăm, şi mereu vrem sa revenim la copilarie ca la locul unde lucrurile trebuia doar să fie lăsate să curga ca sa inceapa, cu puritate, cu simplitate, cu limpezime. Veneau de la sine.

Ei bine, a descoperi povestea ta adevărată este a doua copilarie, cea adevărată, cea în care lucrurile nu vin de la sine, ci „au ajuns la sine”. Ca o mare care şi-a atins tărmul.

E copilăria care nu se va termina niciodată şi care nu poate începe decât după ce totul a fost aparent pierdut. După ce ai căutat modele, exemple, mentori, ajutoare, sfaturi şi direcţii de viata, vine un moment in care iti dai seama ca nimeni nu te poate ajuta să te „numeşti”, nu te poate ajuta să dai nota finală a melodiei pe care o exersezi de ani de zile. E ucigător sentimentul că nu ai in ce directie să te uiți, nici în dreapta nici în stânga, dar numai aşa abandonăm comparaţiile şi nevoia de confirmare. E ucigător sentimentul, şi totodată e ca o naştere noul sentiment că... a rămas să te bazezi doar pe tine însuti.

Poate că doar aşa privim pentru prima dată în sus, ne ridicăm ochii spre cer. Dar, a privi în sus înseamnă în acelaşi timp a privi în adâncul inimii, acolo unde fiecare suntem inconfundabili şi "nenumiţi" de către nimeni, acolo unde aşteptăm un nume care să ne salveze efortul de până acum al vieţii, şi totodată înseamnă a privi în depărtare drumul pe care l-am facut deja, pentru a aduna paşii făcuţi într-o poveste adevarată, cu un nume real. Nu una inventată, de catre altii sau de către noi, ci povestea adevărată. Cea reală. Cea care ne aștepta, de la început, aștepta sa o descoperim. 

Sentimentul ucigător că nu te mai uiţi în jur eliberează instinctul şi toate reflexele de a merge" din instinct", la fel ca acel chinez care închide ochii şi ridică un picior – mergi, într-un fel orbeşte, dar de fapt mergi de abia acum pe drumul tău. Un drum pe care nu l-ai fi descoperit dacă nu renunţai să te uiti in jur la drumurile celorlalţi.

Si, sentimentul de verde crud şi roua dimineții pe care il ai când descoperi povestea ta adevărată, explica de ce ai pierdut acest sentiment ani şi ani de zile, după prima copilărie: pentru că orice făceai totul era încă fals, duplicitar într-un fel sau altul. Tot ce făceai era mult prea împovărat cu tot ce ştii despre ceilalți, despre lume, cu tot ce crezi ca trebuie să ştii despre tine.

Dar atunci când ajungi să-ţi înţelegi drumul te eliberezi de povara lui.

La fel ca acel câmp unde legenda spune că a fost descoperit mormântul Apostolului Iacob, Santiago, şi care a devenit câmpul stelei, Campus Stellae, Compostela, sub o stea. Sau, la fel ca magii din Biblie, care s-au bucurat când au văzut steaua „cu bucurie mare”. Suntem, toţi, prizonierii unui drum fără nume, şi ne eliberam de oboseala apăsătoare a lipsei de nume atunci când înţelegem, sub steaua destinaţiei, numele nostru ascuns de pelerin.

Din acel moment, chiar şi magii s-au întors pe alt drum: din acel moment nu mai contează drumurile, ci povestea. Din acel moment am înţeles propria noastră poveste, iar o astfel de înţelegere e mai mult decât o bancă cu iubita in liceu: e o banca cu tine însuţi, ridicată peste agitaţia oraşului fără sfârşit al vieţii, de unde de acum domini trecutul şi viitorul. Le fructifici, cu orice zi ce trece. Povestea ta adevărată, mai luminoasă decât cerul întreg, e steaua aprinsă a sufletului care a prins un chip si care așterne sens, de-acum, peste tot ce se întâmplă pe pământul obositor al zilei.