Povestea cu plăcinta, săracul și lumea oamenilor

Într-o zi mă uitam la cineva care dădea un covrig unui sărac, undeva într-o staţie de autobuz. A doua zi, în același loc, (abia apoi mi-am dat seama că era același loc) am dat și eu ceva de mâncare unui sărac, unui domn de vreo 50 de ani care cerea apă de unde tocmai cumpăram o plăcintă. 

Şi de ce e bine să dai? Pentru că plăcinta din mâna ta nu e a ta. Nici a lui, a celui care o primește.

Pentru că a muta plăcinta din mâna mea în a lui are mai multe efecte: mă face pe mine mai bun, pe el mai plin de speranţă, dar mai ales e al treilea efect: plăcinta circulă. Iar atunci universul se trezește: totul este al tuturor și nimic nu este „al meu”, ca la un copil de 2 ani care fuge cu păpușa la el în cameră. 

A da celor săraci înseamnă a trezi universul la viaţă. Poate că covrigul de alaltăieri m-a trezit pe mine, și așa mai departe.

De fapt nimeni nu e sărac sau bogat, fiecare așteaptă, în felul lui, să se pună lucrurile în mișcare.