Povestea florilor

Floarea vine dupǎ ce mai ȋntâi a fost o tulpinǎ, şi apoi vin frunzele. Doar la un moment dat, undeva apare o floare, şi apoi un fruct.

Aşa e cu tot ce aducem pe lume, lucruri pe care nimeni nu le prevǎzuse, nici mǎcar noi. E normal sǎ facem schițe, ȋncercǎri, tentative. Trebuie multe frunze pentru ca, la un moment dat, sǎ aparǎ flori, şi apoi fructe.

Niciun fruct nu creşte direct din pǎmânt, de unul singur. E ȋnconjurat de frunze, de timp, de efort.

Ca sǎ fii regizor, ȋncepi cu fotografii şi scurtmetraje. Înainte sǎ faci tablouri, acuarele.

Ce ne ȋnvațǎ o floare? Cǎ nimic nu creşte din nimic, nothing comes from nothing. Si nu e absurd, nici ruşinos, nici o pierdere sǎ trǎieşti ani de zile la nivel de schițǎ, de proiect, de strategie.

Pe de altǎ parte nu e absurd ca implementarea, care trebuia sǎ dea un fruct, dǎ ȋncǎ şi ȋncǎ… frunze.

Ni se pare cǎ am dat tot, cǎ am fǎcut tot ce se putea. Erau doar frunzele.

Se zice cǎ e nevoie de inspirație şi transpirație. Dar transpirația nu e doar efort, e ȋn egalǎ mǎsurǎ şi timp. Nu e suficient efortul, e nevoie sǎ treacǎ şi timpul, pentru ca la un moment dat tânǎrul fotograf sǎ devinǎ Coppola, iar tânǎrul desenator sǎ devinǎ El Greco. Timpul ne transformǎ ȋn acceaşi mǎsurǎ ȋn care ne transformǎ efortul. Dacǎ poți forța efortul, materia, energia şi trupul, nu poți forța timpul. Cei care persevereazǎ pânǎ la sfârşitul timpului cǎutǎrii… reuşesc.

Cei care au reuşit sǎ creeze ceva sunt cei care au avut curajul sǎ aştepte lucrând. Artistul, omul frumos şi creativ nu e mare doar prin ce a fǎcut, ci ȋn egalǎ mǎsurǎ prin şansa pe care şi-a dat-o de a se privi pe sine trecând prin timp, mereu neterminat, fǎrǎ sǎ-şi piardǎ speranța.

De aceea sunt interesanți marii regizori, marii artişti, marile vocații. Ne ȋnvațǎ prin tot ce ne spun, la o cafea sau la o discuție, cǎ omul nu e nici un mic Marxist care munceşte fǎrǎ a gândi, nici un idealist care priveşte stelele. Mǎreția omului e de a reuşi sǎ munceascǎ privind stelele, fǎrǎ a abdica ȋn nicio clipǎ nici de la una, nici de la alta.

Poate cǎ toți ar trebui sǎ lǎsǎm opere reuşite şi minunate, ca un artist. Poate cǎ nu reuşim pentru cǎ ne pierdem timpul ȋn visare fǎrǎ transpirație sau mai ales ȋn muncǎ fǎrǎ perspectivǎ. Oricum, avem de ȋnvǎțat de la cei care au adus pe lume acel fruct mereu neaşteptat, oricare ar fi el, despre adevǎrata lucrare a vieții: lucrarea cu sinele, echilibrul creator. Echilibrul este cu siguranțǎ creator, doar şi pentru cǎ reunirea lucrurilor atât de diferite pe care le presupune (muncǎ şi perspectivǎ), şi atât de uşor de scǎpat de sub control, este, ȋn sine, o frumusețe.

Doar cǎ frumusețea interioarǎ a lucrului bine fǎcut nu se vede. Doar se miroase, ca un parfum, dacǎ eşti bine atent, dacǎ ai ceva antene. Dacǎ frumusețea interioarǎ s-ar vedea pe ecrane, cu ochiul liber, lumea ar fi de mult timp un paradis, pentru cǎ am copia unul de la altul tocmai comoara. Trebuie sǎ descoperim singuri frumusețea interioarǎ, iar asta ȋi creşte, de fapt, valoarea, miile de sentimente neprevǎzute şi rare pe care le aduce cu ea, aproape fericirea.

Dacǎ nu putem descoperi decât singuri echilibrul care dǎ frumusețea interioarǎ, asta explicǎ şi de ce nu toți oamenii gǎsesc cu adevǎrat fericirea. Nu poți gǎsi fericirea decât dupǎ ce ai cǎlǎtorit o parte de timp singur, ȋn spațiul dintre tine cel neformat şi sinele realizat, pe scurt dupǎ ce ştii cǎ nu toate se obțin prin apǎsare pe buton. Dupǎ ce ştii asta pe pielea ta, pentru cǎ ştii cât de mult dureazǎ sǎ ajungi sa fii cineva, poți trece şi la pasul final, la fel de neprevǎzut: sǎ fii şi fericit, nu doar realizat.

Primǎvara, ne aducem aminte de toate astea.