Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

„Priveşte cerul”. Sau mai bine nu.

Submitted by on 18 septembrie 2014 – 21:34No Comment
„Priveşte cerul”. Sau mai bine nu.

Oboseala merge mână în mână cu incapacitatea de a visa.

Suntem obosiţi, nu doar fizic sau psihic, mi se pare că suntem îndeosebi obosiţi spiritual. Rotiţele alcelea fine, de sens, de admiraţie faţă de mister, de identificare a unui mentor în viaţă, toate astea există încă, dar s-au uscat de la căldura vieţii de zi cu zi. Bucăţile principale există încă, dar s-au ars circuitele şi s-au topit articulaţiile interne.

Oricare ar fi omul pe care l-am admira, de azi sau din alte vremuri, ne lipseşte puterea de a merge până la el pentru a fi salvaţi. Poate că lângă el am fi salvaţi, dar nu mai avem puterea de a ajunge la oaza din deşert.  

Lumea nu mai visează, zic eu, pentru că nu mai are puterea să o facă. Iată cel mai urât lucru care ni s-a întâmplat, într-un fel mai urât decât viaţa sub o dictatură: totul e posibil, azi, oficial, dar totuşi… totul devine imposibil. Ne-posibil. Ne stingem încet fără să putem numi boala care ne macină, asta pentru că niciodată în istorie nu s-a trăit acest sentiment de disonanţă cognitivă colectivă, apărut după cele două războaie mondiale: oamenii lăsaţi singuri cu promisiunea unei lumi mai bune, şi cu agravarea cotidiană a unei situaţii care numai „lume mai bună” nu se poate numi. Cine va suna trezirea? Cine ne va spune că lumea asta nu e deloc aşa de bună cum credeam, prin anii 80-90, aşa încât să acţionăm toţi în consecinţă? Sau cine o să ne spună, mărog de ce nu e bună lumea asta? Nimeni nu ştie. Toţi, însă, suportă.

Visul e posibil dacă e posibil viitorul, mai precis dacă viitorul este ceea ce a fost dintotdeauna, adică… prin definiţie ceva incert. Poate fi de rău, de acord, dar poate fi de bine. Nu ştim. Oricum, spaţiul mental pe care îl avem de manevră face că nu ne gândim că viitorul va fi bun, sau rău. Chiar dacă va fi rău, în principiu am loc în viitor cu viaţa mea care, ea, poate că va fi bună. Aşa se întâmplă lucrurile în mod normal.

Îmi aduc aminte.. de ce mi-aş putea aduce aminte? Să zicem muzica de Guns”N”Roses ascultată noaptea la mare prin anii 90. De speranţa cu care ascultam noile radio-uri după comunism, ascultam noile ştiri, lucrurile mergeau înainte. Senzaţia asta era, că lucrurile merg înainte, spre viitor. Că ne-am suit toţi într-un mare tren, că prindem din urmă trenurile, şi că dincolo de efortul nostru de a privi pe geam, efortul universal, cosmic, care ne poartă pe toţi, e spre bine. E de bine. Mişcarea generală e spre mai departe. Sau, există o Mişcare generală, care nu e o auto-distrugere generală.  

Acum, ne gândim doar la belele, de dimineaţa până seara. Ştirile sunt doar despre belele, care cresc exponenţial, mai înalte decât turul lui Babel. Am acoperit cerul cu problemele pe care le-am născocit.

Mi se pare că am ieşit din paradigma care ne face cu adevărat oameni, şi anume puterea de a imagina viitorul. Viitorul ne apasă, din toate părţile, şi documentarele cu „chemtrails”, cu dârele ucigaşe lăsate de avioane, care au împânzit You-Tube-ul, parcă a umplut paharul. Pentru mine. Nu ştiu dacă sunt adevărate şi nu pot eu să aflu, dar însăşi ideea lor mi se pare fatal de obositoare atunci când am citit-o: atât mai aveam şi noi, în infernul în care ne mişcăm, ridicarea ochilor spre cer. Nu mă interesează dacă e adevărată povestea, mă interesează că ultimul pătrat luminos al cutiei numită „viaţă” se închide şi el. Cineva s-a gândit să murdărească şi cerul de deasupra. Dacă nu a făcut-o încă, sigur o să o facă.

Cutia s-a închis. Am ajuns să vedem.. nu viitorul, ci inversul murdar al decorului prezentului. Totul este cu „Da, dar..”. Totul este inversat: viaţa nu mai curge spre viitor, şi în acelaşi timp ne dorim un singur lucru, ca evenimentele să stea pe loc, ca să reparăm daunele, să refacem circuitele, să ne tragem sufletul.  

De fapt, e greşit spus că „vedem” lucrurile. De fapt, vedem ceea ce de obicei nu se vede, inversul ţesăturii universale, nu e acelaşi lucru cu a spune că am orbit de-a binelea?

Suntem la marginea prăpastiei.

Putem face ca Viktor Frankl, care, căzut cu capul în noroi a inventat, tocmai atunci, tocmai acolo, în mijlocul lagărului nazist, „sensul necondiţionat al vieţii”. A descoperit că sensul este, tocmai, ceva nou în raport cu situaţia în care apare, oricât de nefericită ar fi ea. Deci nimic nu este niciodată pierdut, pentru că nimic nu este niciodată complet definit de către alţii. Noi – şi doar noi – putem să redefinim situaţiile, momentele, vieţile.

Totuşi, am ajuns la marginea sensului colectiv al vieţii: fie descoperim un mod de a visa din nou împreună, indiferent de ce vedem, fie descoperim visul în stare pură, indiferent de evidenţa tragediei înconjurătoare, fie începem să trăim măcar cu un grăunte de muştar dincolo de ce vedem cu ochii nostri de carne,… fie vom fi aspiraţi de non-sensul pe care l-am creat în jurul nostru.

Malraux avea dreptate: secolul XXI va fi spiritual, ori nu va fi deloc.

„Priveşte cerul”. De fapt „priveşte dincolo de cer” – e singura ocupaţie care ne mai poate ţine în picioare sub cerul murdar şi obosit.  

E logic: doar cei care au ajuns cu privirea dincolo de cer ştiu să se recunoască, să se întâlnească şi să construiască ceva împreună. 

Comments are closed.