Cuplu

Eseurile lui Ion

Sănătate&Anti-fumat

Hai sa ne lasam de prostii

Spiritualitate

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Privind în urmă: “nu era absurd”

Submitted by on 1 ianuarie 2020 – 12:27No Comment

A mai trecut un an. Au trecut zece. Douăzeci, Treizeci de ani de la 1989.

Timpul s-a accelerat şi ne e tot mai greu să măsurăm în vreun fel istoria personală, pentru a putea fi împăcaţi cu cele făcute, sau nefăcute. Cum am putea privi cu pace viaţa care trece12?

Ei bine, imaginea folositoare este următoarea: în faţa unor lucruri mari, pe care nu le putem cuprinde cu mintea, cum este creaţia lumii sau Dumnezeu, de peste opt sute de ani teologia Sfântului Toma din Aquino spune că mai întâi priveşti acel lucru mare, cu mintea, şi apoi îl admiri, înţelegând că el nu este absurd. Că ceea ce credinţa propune nu este absurd, deşi e greu de înţeles. Toată Suma Teologică a lui Toma nu demonstrează nimic, în afară de un singur lucru: faptul că ceea ce Revelaţia propune nu este absurd.

Dacă proiectăm acest principiu (raţiune şi credinţă) în viaţa noastră, obţinem un drum lung, pe munte sau peste dealuri, cu prăpăstii în jos şi în sus, în care orice pas a avut sens. Orice vale, orice platou depăşit a avut sens. Deşi în orice clipă nu ştiam cât mai e de mers.

Atunci când mergi pe un drum dar nu ştii unde vei ajunge, nici cât va dura,  tot ce poţi face e să ai momente de belvedere, de bilanţ, în care vezi că efortul nu a fost absurd. Trebuia să treci prin acea trecătoare, prin acel urcuş, prin acea pădure.

Nu e doar un fel de Kharma, de genul « Am trecut şi pe aici ». Nu, fiecare an, fiecare relaţie, fiecare facultate, fiecare job trebuia să fie atunci şi acolo.

Chiar dacă acesta e singurul sens pe care îl putem găsi într-o lume lichidă, e bine că el există. Acest criteriu atât de personal care punctează pelerinajul nostru fără destinaţie: când termini o terapie pe care ai făcut-o fără să ştii bine de ce, o relaţie în care ai stat fără să ştii bine de ce, o aşteptare care a durat fără să ştii bine de ce, un job care te-a solicitat mai mult decât credeai, ei bine vezi că nimic nu a fost absurd. Nu ştiai de ce nu a fost absurd, dar la final afli. Terapia nu te-a învăţat să comunici mai bine, dar te-a împăcat cu familia ta cu care erai certat. Relaţia nu te-a împlinit până la urmă, dar ai putut aprecia mult mai bine relaţia în care eşti acum. Aşteptarea unui alt moment pentru a da un examen, un doctorat, o candidatură, a adus un element nou care e mult mai pozitiv pentru tine. Acel job neplăcut care te-a solicitat te-a învăţat toate lucrurile de care aveai nevoie pentru următorul job, care e plăcut şi care necesită tocmai experienţa ta despre lucrurile neplăcute.

Ai lărgit inima, istoria, sufletul şi capacitatea de a te bucura de prezent, de viitor, de ceea ce vei primi peste cinci minute sau de ceea ce poţi oferi peste cinci minute. Iar operaţia asta invizibilă pe cord trebuia să fie, tocmai aşa cum a fost, pentru a creşte firesc în vârsta personalităţii tale.

Toate operaţiile sufleteşti par dureroase atunci când se produc, dar apoi ele par fireşti. Pentru inimă nu există cicatrici, ci doar dezvoltare. În lumea fizică şi medicală operăm pentru a elimina răul, în lumea spirituală doar lărgim binele, pentru a fi mai capabil de a vedea binele pe care nimeni nu îl poate vedea în locul meu. Pe care nimeni nu îl putea vedea în locul meu, dacă nu treceam prin acele momente care păreau absurde.

Chiar şi separările, eşecurile, durerile, individuale sau sociale şi politice, nu sunt absurde.

Nu era absurd ca România să nu se schimbe la faţă în doi sau trei ani după ce un milion de lideri şi de oameni buni au fost ucişi brutal de comunişti iar apoi 50 de ani am fost conduşi de deţinuţi de drept comun şi alte nulităţi. Nu era absurd ca răul secretat de fiecare din aceşti ani trecuţi să producă fii şi fiice, iar binele adevărat să fie mai uşor de pus pe hârtie decât de regăsit în suflete.

Poate că trebuia cel puţin 30 de ani pentru a preţui cu adevărat libertatea cu ce are ea mai mult decât a cumpăra o Coca. Poate că trebuiau job-uri neplăcute şi stres de corporaţie  pentru a preţui într-un final viaţa de familie şi un copil, sau o firmă fără mulţi bani dar cu muzică şi pace în birou. Poate că trebuiau ani de zile pentru a preţui ceva ce nu ai fi putut preţui înainte.

Drumul până la momentul în care am putut preţui ceea ce e important pentru noi era aşa, an cu an, şi nu a fost absud. Nimic nu a fost absurd înseamnă, tradus : « dacă ar fi fost altfel, nu am fi ajuns aici ». Pe altundeva, sau altfel, nu am fi ajuns aici. Dar aceste lucruri se descoperă după ce se întâmplă, de aceea pentru un timp eşti un pelerin fără destinaţie, ceea ce e foarte neplăcut.

Logica ascunsă a drumului – care este de fapt mâna ascunsă a lui Dumnezeu în viaţa noastră – nu e « Let it be », nici « Aşa a fost să fie », ci « Altfel nu am fi ajuns aici ». În fiecare an, trebuie să vedem cât de mult Dumnezeu a fost cu noi chiar dacă nu l-am văzut în nici o clipă.

Doar o viziune ca cea a poporului evreu mergând prin deşert poate propune o astfel de dialectică interioară care ne construieşte nu prin distrugere sau separare ci prin adăugare, luptând să rămână în picioare în faţa necunoscutului, a neantului, a viitorului complet necunoscut. Mergem, spre viitor, cu certitudinea istoriei construite, care pentru că are un sens tot mai clar devine o lumină aruncată şi spre viitor.

Chiar şi suferinţele cele mai mari. Bunica mea nu a ştiut zece ani nimic despre bunicul meu, iar apoi a întâlnit un om în Bucureşti, pe stradă, care i-a spus că era să se sinucidă dar la Aiud un om, Horia Cosmovici, l-a împiedicat să facă asata. Nu era absurdă aşteptarea, cei zece ani. Au primit sens, zece ani de tăcere, de la faptul că soţul ei avea o treabă, acolo departe unde era, care justifică o aşteptare eroică. Descoperim că « nu a fost absurdă » o perioadă atunci când descoperim că în acel timp lucrul ascuns, al lumii, al vieţii, al nostru sau al celui drag, era mai important decât aşteptarea şi sentimentul de absurd.

De fapt, viaţa nu e plăcută sau neplăcută, reuşită sau nereuşită, tot ce putem spune e că ne dăm seama că nu era absurdă. Mergem din mirare în mirare, din recunoştinţă în recunoştinţă.

Desigur, că a fost greu, că nimeni nu şi-ar fi închipuit cât de lung e drumul, cat de mare e aşteptarea, cat de greu încep lucrurile în suflet, asta da. E greu. Dar din acel greu care durează se naşte la un moment dat ceea ce nu mai moare.

Nu e vorba de bătrâneţe, e vorba tocmai de a descoperi acele lucruri preţioase, care pentru tine rezistă timpului. E nevoie de timp pentru a descoperi ceea ce pentru fiecare dintre noi rezistă timpului. Nu e nevoie de o viaţă întreagă, dar destul de mult timp, oricum un timp în care pierzi sensul a ce faci, de ce faci, ce cauţi acolo. Într-un fel, când nu mai ştii ce cauţi acolo, e ca şi cum ţi-a trecut o viaţă. Iar atunci când afli, şi îţi dai seama că nu era absurd acel episod, acea parte de pelerinaj, e ca şi cum începe o nouă viaţă.

Mai bună decât copilăria.

Aproape la fel de frumoasă ca Dumnezeu.

Pentru că e viaţa pe care Dumnezeu a desenat-o, fără ca noi să ne dăm seama, în sufletul nostru.

Pe sufletul nostru.

(Desen: Jeanne Cosmovici)

Comments are closed.