Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Psihanaliza “filmului vieţii”

Submitted by on 17 februarie 2014 – 13:36No Comment
Psihanaliza “filmului vieţii”

O discuţie cu o prietenă despre filmterapie m-a făcut să recitesc nişte texte din trecut despre filme şi să realizez că există în fiecare dintre noi un film. Un “film al vieţii” care e mult mai mult decât tot ce vizualiza psihanaliza pe la începuturile ei ca “psihologie a adâncurilor”. Cred că în conceptul de “film al vieţii” se ascunde ceva mult mai corect pentru imensitatea proceselor care se ascund în noi azi, acum, în ultimii 20 de ani.

 Oricum, nu cumva noi mergem de sute de ori la psihanalist doar pentru că nu putem vizualiza filmul întreg dintr-o dată? Asta e o întrebare la care nu vreau să răspund acum. Observaţia mea merge mai departe de asta: e ceva mai mult, am impresia ca oamenii s-au schimbat, că interiorul lor a devenit mult mai mare, mai plin, mai lung de parcurs, iar acolo jos unde cobori când pui mâna pe un jurnal sau începi să vorbeşti cu un terapeut e… un film întreg. Ca o apă care curge în subteran.  

Ceva s-a schimbat în vieţile noastre, în ultimii 40-50 de ani pentru Occident şi ultimii 20 de ani pentru ţările ex-comuniste. Lucrurile merg mult mai repede (evenimente, întâlniri personale, conexiuni şi rupturi emoţinale) iar noi ştim să facem asocieri tot mai complexe, mai ales legat de funcţionarea creierului pe Internet. Facebook însuşi a devenit un TimeLine, şi până la urmă TimeLine e definiţia cea mai bună a unui film: Un film este un Timeline. Mai lung, mai scurt, cu scene mai spumoase sau mai seci. Cu Like-uri sau fără.  

Doar că FaceBook e încă pe bucăţi, pe zile, cu Scroll Down, nu ai senzaţia cu adevărat că intri într-un adevărat film. Pe când propria privire spre viaţa deja trăită a devenit mai mult decât o incursiune în adâncuri, cum făcea Freud pe canapea cu domnişoarele lui vieneze. Propria mea privire spre mine, spre mine şi toate cotloanele amintirilor mele a devenit un film, asta e impresia mea.  

E greu să explic aici tot ce s-ar cuveni despre teoria filmului (cât ştiu, dar mai ales cât am citit şi mi-a plăcut) si teorii conexe, cum este “punctum”-ul lui Roland Barthes, dar subliniez că nu e vorba doar de faptul că “amintirile sunt un film” sau că “dacă mă duc în amintiri, descopăr acolo un film interior pe care il duc in mine şi cu mine, şi la care am acces doar uneori, când mă apucă nostalgia ca pe Proust”. E ceva mai mult.

Roland Barthes vorbeşte despre trei etape în vizionarea unui film: eu mă uit la film, apoi filmul vine spre mine, iar momentul trei, punctum: se produce o întâlnire, magică, un fel de contact între mine şi film, particip şi eu dar şi filmul la care mă uit.

Aşa e reflexivitatea noastră de azi, e al treilea moment între sine şi filmul exterior, iar acel punctum a crescut până la a deveni el un adevărat film. Reflexivitatea (imensă) pe care o ducem cu noi a devenit un adevărat film. În care e inscrisă, încrustată, viaţa noastră personală. Între exterior (scaun, pereţi, maşină) şi interior (inimă, spirit) s-a legat, ca o pânză de păianjen, un Film al Vieţii.

Asta cu atât mai mult cu cât job-urile şi stress-ul ne împiedică să rezolvăm Filmul, dar în acelaşi timp reflexivitatea (auto-analiză, culpabilitate, comparaţia cu alţii, funcţionează 24 din 24). Deci, se adună în subconştientul şi inconştientul nostru un material imens care e sigur interesant dar în primul rând devine un fel de ecran murdar, apăsător: nu poţi vedea bine nici în afară, dacă ai un pic de suflet şi te întrebi cum ar trebui să te porţi cu alţii, nu poţi vedea bine nici înauntru, dacă îţi pui problema a “De ce fac toate astea”.

E un film şi pentru că legăturile sunt mult prea multe între ce am înţeles şi integrat, şi ce nu an integrat încă. Atunci când vrei să discuţi cu un terapeut, îţi dai seama ceea ce spune Aristotel: “dacă ai şti de unde să începi, jumătate din drum ar fi deja făcut”. Dar nu ştii. Privirea personală balayază, ca un radar care păzeşte o mare tabără în noapte, iar în timp acea lumină de radar devine plină, bogată de mii şi milioane de detalii care toate trebuie adunate şi puse în legătură unele cu altele.

Devine un film. Propria noastră privire spre lume sau spre noi a devenit un film, o mare corabie fantomă ascunsă sau care apare la câte un colţ de discuţie sau de cafea, o corabie fantomă a unui film care merge, mereu, înainte, care se derulează, fie că îi dăm atentie, fie că nu.

Nu mai suntem doar subiectul unei trăiri sau al alteia. Într-un fel suntem martorul a ceva ce nu mai este o trăire sau zece, este o sumă de trăiri şi asocieri mentale atât de legate între ele încât devin calitativ altceva: un film. Indiferent de faptul că Filmul e plăcut sau nu, adevărata povară pe care o ducem cu noi undeva după 30 de ani e tocmai filmul însuşi.

Adică, înainte mergeam la Freud ca să fac “scufundări” în adânc. Azi, ai impresia uneori că tot ce poţi face e să dai drumul la film. Iar terapeutul bun e ceva care ne scoate din film, ne duce dincolo de film, undeva unde putem pune în ordine filmul vieţii.

Şi poate din acest motiv oricât ai încerca să opreşti munca pentru o pauză, o ţigară, trei, un WE sau o vară, nu ai niciodată sentimentul că lucrurile s-au oprit. Că ai bătut cu piciorul tatami-ul din adâncul sufletului.

Filmul vieţii e o interfaţă care te împedică să ştii că ai ajuns la capătul emoţiilor, jos, la fund, mereu rămâi prins în miile de fire ale Filmului.

Ieşim uneori, pe sus (spiritualitate, experienţe limită ale minţii) sau pe jos (sport extrem, situaţii excepţionale de supravieţuire sau intensitate emoţională). Dar nu putem ieşi cu totul, nu putem da un nume personajelor, regizorului, scenelor, scenariilor.

Singura, singura, singura şansă zic eu, dar o să revin!, este un jurnal.

Am ajuns la concluzia asta cu greu, dar măcar ştiu de unde se începe, iar asta, cum ziceam, este deja jumătate din drum. Trebuie să îţi faci curaj şi să începi un jurnal, o mică pagină zilnică. În timp, jurnalul va pune în ordine: lumea exterioară, filmul vieţii, sufletul tău cu cele nescrise.

Curaj la scris. Costă 2 lei un caiet. 

Comments are closed.