Războiul, o ipocrizie a adulţilor faţă de proprii lor copii

Mi-a atras atenţia o discuţie din filmul Pearl Harbour:

- Colonel, what if the beacons are switched off?

- Bring her down any way you can... and do your best to avoid capture.

- What if we have to bail out over Japan?

- Well, in that situation, l can't tell you whatto do.

- What would you do, Colonel?

- l wasn't built to be a prisoner... so l would have my crew bail out. l'd find the sweetest military target l could...  and drive my plane right smack into the middle of it...   But that's just me. l'm forty-five years old. l'm an old man. You guys have your whole lives ahead of you...

Ei bine, colonelul (Alec Baldwin) spune adevărul. A trecut de 40 de ani, și-a trăit viaţa, el poate eventual să se sacrifice. Tinerii, nu.

Războiul e decis de niște unii de peste 50 de ani, care și-au trăit viaţa, iar acum se complac în diverse raţionamente de strategie și glorie umană. Una peste alta, dacă ei iau deciziile de a intra în război și de a muri, ar trebui să se suie tot ei în avioane și tancuri. Iar după ce se termină generaţia de vârsta a doua și apoi a treia, abia apoi să îi trimită la moarte și pe tineri.

Ei bine, realitatea e tocmai pe invers, tinerii sunt trimiși în prima linie, cel puţin asta a fost de mii de ani soluţia, iar bătrânii stau și fumează serioși în jurul unei hărţi.

Iată de ce războiul e o ipocrizie a adulţilor faţă de propii lor copii și faţă de orice onoare, respect și alte sentimente care ar trebui să apară în mod normal după o vârstă destinată înţelepciunii.