Relaţia inutilă: totul Şi nimic

Relaţia tradiţională se construieşte exclusiv în spaţiile comune ale partenerilor şi nu implică întreaga personalitate (inclusiv partea socială) a celui în cauză. Pe măsură ce aceste spaţii comune dispar, relaţia însăşi devine locul comun al partenerilor.

E o relaţie mai liniştită, dar mai puternică decât relaţiile bazate pe o iubire romantică. Poate că tocmai tipologia totul ŞI nimic defineşte cel mai bine intimitatea postmodernă, nevoită să străbată toate spaţiile aglomerate ale memoriei şi să supravieţuiască.

Relaţia contemporană nu lasă urme sub formă de spaţii moştenite sau ritualuri-amintiri şi totuşi îl schimbă în întregime pe cel implicat în ea, tocmai pentru că nu oferă o compatibilitate anume, ci doar un efect zilnic de plus-identitate.

Partenerii acestei relaţii nu mai pot părăsi viaţa pe cont propriu pentru că e viaţa fără de care se prăbuşesc împreună sau care li se potriveşte cel mai bine fiecăruia. Şi totuşi, tocmai pentru că sunt sută la sută ocupaţi – şi doar cei care sunt sută la sută ocupaţi – pot să păstreze undeva la doi paşi de ei o relaţie supra-cotidiană dezinteresată.

Doar o relaţie care satisface în mod esenţial o nevoie dezinteresată supra-cotidiană pare a mai fi capabilă să se descurce firesc în toate situaţiile cotidiene în care alte relaţii specializate se blochează: e destul de simplă pentru a rezista complexităţii vieţii urbane.

E o relaţie inutilă: relaţia dintre doi oameni care nu mai au maeştri, au rupt toate dependenţele obsesive şi au eliminat prin consumare toate autorităţile morale. Singurul maestru pe care îl mai pot avea e un alt omcare nu ştie ceva anume (superior), dar te învaţă prin felul în care trăieşte să trăieşti la rândul tău.

E o relaţie de la om la om, o relaţie de copii mici şi o relaţie imposibilă: singura care poate să vină de la sine.