Relaţia nepotrivită (De ce stăm 7 ani într-o relaţie care ar fi putut dura 1 an, partea a II a)

Auzi de multe ori poveşti cu oameni prinşi într-o relaţie căreia nu îi văd un viitor adevărat, dar dintr-un motiv sau altul nu pot ieşi din acea relaţie. Sunt acele relaţii în care simţi că nu poţi pleca din relaţie, dar nici nu eşti fericit că stai acolo. (E valabil şi pentru o relaţie care s-a terminat dar după care ai rămas legat afectiv de acea persoană atât de mult încât nu mai dai şanse adevărate la nici o altă relaţie).
Uneori trec doi ani, cinci, zece, iar la final constaţi cu mirare că ai stat zece ani într-o relaţie care nu avea nici 10 % din relaţia OK care a apărut apoi în viaţa ta. Şi te întrebi, cum de am putut sta într-o asemenea situație?
Ei bine, dacă eşti încă acolo, cum şi când scapi dintr-o astfel de “mlaştină” sufletească?
Lumea vorbeşte de slabiciune, dependenţă, bla bla bla – de fapt e pur şi simplu un cerc vicios inexplicabil şi care, cred, nu are mare legătură cu partenerul. Sentimentul cel mai “suspect” din punct de vedere psihologic e acela că cei zece ani au trecut ca o lună: e semnul că erai blocat la un stadiu al evoluţiei spirituale. Faptul că acceptai aceeaşi relaţie nesatisfăcătoare e semnul că stăteai pe loc.

Într-una din camerele sufletului stăteai pe loc.
Treaba asta seamănă cumva cu povestea matematicianului din filmul “A Beautiful Mind”, care avea mereu o halucinaţie cu o fetiţă, până când într-o zi îşi dă seama: “fetiţa nu creşte! Dar eu am crescut, deci fetiţa nu e reală!”
Mai întâi, să ne amintim ce spunea Tereza de Avila: nu ai voie să te judeci cu conştiinţa din prezent pentru faptele trecutului. Conştiinţa din prezent a evoluat, e capabilă de alte acţiuni şi gesturi, mai evaluate şi ele, şi rişti să produci un moment de disperare care nu îşi are rostul. Acum eşti altcineva şi nu ai voie să te învinovăţeşti acum pentru faptele săvârşite cu conştiinţa de atunci.
Acest îndemn ne ajută să scăpăm de o mare doză de culpabilitate care nu îşi are rostul atunci când privim retrospectiv o relație nefericita. Dar, mai ales, ne dă direcţia pentru a explica relaţia nepotrivită: e pur și simplu o “faptă” care îmi semnalează că trebuie să evoluez. Trebuie să învăţ o lecţie de viaţă, după care o să simt că am crescut, am evoluat, şi atunci fetiţa din vis (relaţia de care nu pot să scap) o să se risipească precum un fum.
Indiferent care ar fi lecţia de viaţă: se poate ca lecția mea să nu aibă legătură cu relaţia mea sau cu relaţia în general. Poate fi ceva legat de carieră, sport, control, dezvoltare personală, religie, performanţă, profesionalism, prietenie, etc. Până nu trec un anumit examen al sufletului, nu o să pot merge mai departe la capitolul relaţii.
Poate că “lecţie de viaţă” e un termen prea pretenţios: de fapt, e vorba de obligaţia de “a-mi face temele”. Poate că trebuie să mă decid dacă schimb cariera, domeniul, jobul, specializarea, interesul meu principal. Poate că trebuie să termin un mare proiect, o lucrare. Sunt încă cu temele nefăcute la un anumit capitol din viaţa mea. Atunci când o să îmi termin temele nefăcute, un anumit ciclu de viaţă o să ajungă la final.
Marile eliberări şi bilanţuri se fac doar la finalul unui ciclu, şi tot atunci se schimbă ceva în sufletul tău. Ai o nouă putere, puterea să faci curat în jur, să vezi mai clar în viaţa ta: ai închis o paranteză, şi doar atunci poţi să le închizi şi pe celelalte.
Relaţia nepotrivită nu are o explicaţie logică, nimeni nu ştie logic cum se poate scăpa din ea: pentru că e doar o paranteză deschisă pe care nu o poţi închide. La fel ca la nişte fişiere deschise pe calculator, mai ai nişte fişiere deschise şi calculatorul nu le poate procesa pe toate deodată. Trebuie să închizi pe cele pe care le poţi închide pe moment, iar la final o să închizi şi paranteza care te doare cel mai tare în acest moment.
Iar finalul unei astfel de relaţii, atunci când vine momentul, se face de la sine. Firesc. Pentru că se risipeşte ca un fum şi vezi din nou viaţa cu inima plină şi cu ochii curaţi.